La mulţi ani!

Seara era caldă şi învăluită într-un aer de sărbătoare. Ambianța era asigurată de muzica difuzată de Ipod, reverberat sonor de pereţii micuţei peşteri. În loc de lumânări parfumate aveau o mică torţă din frunze aromate iar pe post de şemineu focul aprins în gura peşterii. Flori proaspete pe masa dintr-un trunchi de copac, cele două pahare de plastic aşezate pe câte o scoică alb-rozalie, cele două farfurii pline cu peştele pregătit de Jack şi felurite tartine pregătite de Sellma din conserve, plus un tort pe care îl preparase din biscuiţi cu cremă de fructe proaspăt culese, făceau ca masa de Revelion să fie una extrem de îmbietoare. Nu a lipsit nici şampania, răcită în izvorul de lângă peşteră, un amestec din limonadă cu bere care agitat bine de Jack se înspumă precum o şampanie din cea mai fină, nu lipsi nici focul de artificii – mii de stele pe cerul senin, nici dansul, unul în brațele celuilalt. Nu le lipsea nimic atât timp cât erau împreună.

- La mulţi ani, Sel!

- La mulţi ani, Jack!

Coborâră pe plajă. Totul părea încremenit. Marea deveni oglindă, scoicile plantate în nisip picoteau, „Pescăruşul”, cu un albatros pus ştrengăreşte pe catarg, luase poziţie de drepţi, frunzele tăceau, păsările adormiseră cioc lângă cioc, peştii se înveliseră cu alge şi visau iscând bule, imagini pentru ochi divini, o lume mirifică așteptând să prindă viaţă.

Sellma şi Jack dăruiră mării sticla de şampanie în care vârâseră un petec de hârtie cu povestea lor. Marea se trezi brusc şi, val cu val, o purtă pe braţele-i de apă până departe. Cândva, tot într-o noapte ca asta, alţi îndrăgostiţi le vor citi povestea.

- Şi acum, Sel, e vremea să te împaci cu marea. Am observat că te-ai supărat pe ea că ne-a naufragiat aici însă voi două sunteţi la fel, spuse Jack luând-o în braţe, aşa că hai să faceţi pace!

- Jack, să nu cumva să îndrăzneşti...

Dar Jack, cu ea în braţe, alerga deja printre valuri şi plonjară amândoi în apa care acum strălucea sub lumina lunii. Liniştea se făcu ţăndări şi sub râsetele lor insula, încet, încet, începu să se trezească la viaţă.

Drum în doi © SP
Imagine; Claude Monet Cliffs and sailboats at Pourville

Dragoste adevărată

- Dacă nu te joci de-a viaţa nu ştii să trăieşti. Aşa credeam, asta mi s-a întâmplat mie demult. Dar jocul ăsta te termină. E bun până la un moment, dar vine o zi, peste o lună, peste un an, poate chiar mai mulți ani, când vei fi bolnav de fuga asta, de viaţa trăită pe muchie de cuţit, de dragostea ca o victorie, ca un lucru pe care trebuie să-l faci şi îl bifezi cu nonşalanţă aşa cum bifezi şedinţa de board din fiecare săptămână. Nu mai eşti tulburat ca pentru prima dată în viața ta. Nimic nu mai contează. Şi dintr-o dată, fără să te aştepţi, îţi dai seama că lucrurile nu sunt cum te-ai fi aşteptat să fie. Nu mai eşti persoana pe care ai crezut odată că te poţi baza. Schimbări lente, subtile, implacabile te aruncă în beznă şi, fără să înţelegi de ce şi cum, treci dincolo de tine, acolo unde conştientizezi că ai uitat de ce îţi doreai toate astea şi începi să te întrebi dacă de fapt nu ţi-ai fi dorit decât...

- Decât?

- Dragoste adevărată? Nu-mi amintesc, dar asta trebuie să fie. Asta ar trebui să ne dorim, nu-i aşa, Tea?

SP, Străinul din cafenea © SP

Imagine: Theme from Joel Robinson

Dacă...

În momentul în care trăieşti această noapte

este deja iarnă

un exerciţiu fixat pe coala albită de nea

cu un posibil început de oră care merge

spre timpul când poţi să o iei de la zero

dacă...

atunci când ninge „dacă” e o ficţiune

când ninge îndoiala pare o muncă grea

aproape un mit

niciodată nu vom avea o a doua şansă

viscolul şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru

spune un lup singuratic

nu vom putea vreodată să ne întoarcem la iarnă

acesta este un scop nobil

un experiment care îngheaţă timpul

când ceasul ce merge înapoi se curăţă

de ţurţuri şi de oameni de zăpadă

doar atunci poţi să adulmeci drumul

peste câmpul de gheaţă

dacă...

© SP

Imagine: via Internet

Lumea se împodobeşte cu dragoste

Zăpada era curăţată bine de pe terasa şi scările conacului vechi dar era lăsată să troienească peste balustrada şi coloanele împodobite cu ghirlande din crengi de brad şi beculeţe multicolore. M urcă repede treptele şi bătu energic la uşă. Înăuntru se auziră nişte paşi apoi linişte. Bătu din nou insistent.

- m, eşti acasă?

Uşa se deschise zvâcnind şi m apăru în prag îmbrăcată de oraş.

- Da. Sunt acasă.

- Şi de ce nu răspunzi?

- Îmi place să te aud bătând.

- Hai că ne aşteaptă oraşul împodobid de sărbătoare!

- Hai, domnule!

Rând pe rând toate ornamentele de Crăciun se aprind şi încep a muşca din întunericul rece gustându-l cu mii de culori. O umbrelă de sticlă plină de beculeţe aurii plutind pe deasupra unui scuar salută oraşul ce clipeşte vesel făcând şmechereşte din mii de ochi spre trecătorii încărcaţi cu daruri. Venit în vizită, tocmai din vârful muntelui, un brad împodobit de sărbătoare cu ghirlande şi globuri binecuvântează piaţa cu miros de ace veşnic verzi în vreme ce o ghirlandă de vâsc cu o fundă roşie la gât a uitat de ger încălzită de sărutul a doi îndrăgostiţi ce nu se pot dezlipi unul de altul. În parcul moţăind ca un bătrân după masa de seară un pisoi vârât până-n gât în omăt înaintează grăbit spre inima desenată lângă statuia unde un înger adăposteşte fulgi pe aripi urmărit de trei pui de mâţă cu boticurile lipite de sticla ferestrei ce-i desparte de aleile pline de joacă. Pe o bancă troienită trei vrăbii înveselesc un om necăjit ce le dăruise un colţ de pâine fără să se de sperie căţelul peltic ce latră şturlubatic trăgând nerăbdător de pulpana hăinuţei prea lungi a unei fetiţe ce se opinteşte să vâre în cutia poştală o scrisoare mare cu adresă de Laponia ce va fi transportată cu trenul mic şi colorat care, pufăind molcom, poartă copii de la toneta cu vată de zahăr până la standurile din lemn ca nişte căsuţe de turtă dulce năpădite de ciocolată cu marţipan, candy canes, prăjituri cu glazură, de cozonaci, de portocale şi bomboane de pom învelite în mantii strălucitoare. Gerul desenează steluţe, cerul le aprinde, oamenii le poartă în ochi şi în suflet. O caleaşcă regală trasă de un cal princiar cu o mantie de mătase roşie aşteaptă să pornească la pas de fulgi iar aleile fac loc perechilor de îndrăgostiţi alergând descheiaţi la suflet, familiilor cu braţele pline de copii, bătrânilor păşind cu grijă printre amintiri. Standul de globuri, ornamente, lumânărele e păzit de un şir de soldăţei de lemn în uniforme albe şi verzi cu fireturi şi nasturi auriţi iar un spărgător de nuci în tunică roşie şi chipiu albastru zâmbeşte cu gura până la urechi unei balerine ce-l priveşte galeş dintr-o cutie muzicală. Strada freamătă, are vârsta fiecărui trecător şi fiecare trecător are vârsta copilăriei şi a bradului împodobit. Un foc încins cu un cerc de pietre ceartă cârnaţii ce sfârâie pe grătar şi vinul din vasul de lut ce bolboroseşte deasupra sughiţând din cauza aromei de scorţişoară iar un vânt ameţit scutură zdravăn un copac plin de sine şi împrăştie praf de nea peste fereastra unde două mâini împreunate desenau o inimă pentru a putea privi dincolo de fulgi. Garda de onoare a felinarelor cu căciuli de omăt salută cu salve de lumină sania încărcată de daruri a lui Moş Crăciun trasă de un ren calm, rumegând o listă niciodată prea lungă. Lângă doi oameni de zăpadă îmbrăţişaţi un scrânciob leagănă o familie de fulgi coborâtă de pe conurile de brad pudrate cu zahăr. Un fulg nou-nouţ se admiră pentru o clipă într-un glob iar apoi pluteşte lin, lin spre patinoarul unde începe balul iernii. Se lasă seara încet ispitită de colindele ce vestesc vestea cea mare. O bisericuţă din lemn cu pragul lustruit de mulţimea de paşi priveghează cu lumânările aprinse. Un cor de îngeri cu ochii plini de inocenţa copilăriei anunţă că la Vifleem colo-n jos cerul arde luminos. E linişte, e pace, lumea se împodobeşte cu dragoste. Vine Crăciunul!

m & M – O iubire ciudată, © SP

m=mademoiselle
M=Monsieur

Moment

Momentul acela când cineva drag îţi bate la uşă cu bucurie, cu dragoste, cu nerăbdare sau tu baţi la uşa cuiva drag cu gândul plin de lumină, de zbor, de vis. Momentul acela... Unic.

Touché!

Post it (3)

- Ce pullover urât ai, m. Unde l-ai găsit? În pod?
- E pulloverul tău marinăresc, domnule. Mi l-ai dat astă vară la mare şi l-am păstrat.
- Parcă pe mine nu arăta aşa rău.
- Nu avea cu ce să contrasteze, se armoniza perfect.
- Touché!
Imagine: via Internet

m & M – O iubire ciudata, © SP
m=mademoiselle

Marea, marea, marea...

Marea ispiteşte plaja într-o zi abia începută. Apă şi nisip într-un dans ce caută timpul în cele mai neobişnuite locuri. O plasă de pescuit agăţată între doi piloni pare pânza ideală pentru crivăţul pictor ce aruncă în toate părţile cu zăpadă ca un artist dezinvolt experimentând forme din cele mai bizare. Silueta lui Sakir, ca o santinelă înfăşurată în pelerină, veghează micul port cu ochi de pirat. De la distanţă pare şi el un pilon negru fluturând o aripă întunecată, tăcând, privind, aşteptând. O scoică mică înfiptă în nisip ca o rană deschisă culege fulgi în vreme ce vântul culege poveşti şi le îmbarcă pe puntea corăbiei cu pânzele întinse a drum lung unde a rămas sufletul bătrânului marinar. Un pescăruş zăpăcit, vârât în aripi până sub ochi, măsoară grăbit plaja de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, pierdut în albul ce împărăţeşte peste lumea din golful vacanţelor. m nu se mişcă, continuă să fixeze marea, hipnotizată. Tace. Din când în când notează ceva într-un jurnal cu coperţi liliachii suflând în pumni ca să-şi încălzească degetele. În urma ei soarele timid lasă o umbră ca un ghem strâmb scăpat din gheruţele unui pisoi jucăuş. Plaja îşi ţine nisipul aproape. Ţărmul vuieşte. Marea. Marea. Nimic ce s-ar putea cuprinde doar cu ochii. Dor. Sunetul unui vapor scuturând ceaţa o surprinde. Ascultă. Înţelege. Simte. Scrie. Scrie. De ce n-ar scrie dacă marea îi povesteşte atât de multe? Marea. Marea. Scutură creionul ca şi cum ar scutura o pensulă... şi scrie. Marea dansează purtată pe braţe de un vânt maiestuos, toate faldurile de mătase turcoaz se înfioară, se răsucesc, se rotesc alergându-se unul pe altul până la stâncile îngheţate ce le răsfiră în dantele de spumă, în aburi ca nişte ceţuri plutind elegant în poala cerului gri. Un val imens din rochia-i de brocarturi şi alge se năpusteşte peste corabie măturând puntea ca o trenă de apă într-o sală de bal, înfăşurându-se apoi ispititor în jurul un far ca un prinţ îmbrăcat în uniformă de gală, învăluindu-l cu totul, întunecându-i ochiul de lumină ca apoi să treacă mai departe, cu dezinvoltură, răvăşind un pescador, golindu-i buzunarele de peşti zornăitori spre a-i risipi fără regrete în cele patru zări lăsându-l lefter şi trist în mijlocul unui pustiu de apă. Marea, marea, marea trece mai departe deschizându-şi evantaiul, flutură din genele-i de apă, lungi, peste portul încremenit şi se opreşte să-şi tragă sufletul în linia depărtărilor. Oftează. Tace. Sprijinită de stânci priveşte cerul. Cerul priveşte în ea... şi ninge.

m & M – O iubire ciudată, © SP

m=mademoiselle

Cu mâna pe inimă

Despre dragoste nu poți să vorbești decât cu mâna pe inimă, chiar dacă simți că te doare, chiar dacă sângerează. Să vorbești cu glas tare atunci când simți că ea este cea pe care ai căutat-o cu entuziasm, cu reținere, cu speranță, cu tristețe, niciodată resemnat. Ştia că m era Ea. știa pentru că o visase și acum îi recunoștea zâmbetul, ochii, simțul umorului, ironia chiar și hmm-ul pe care ea nu-l conștientiza sau frazele pe care i le sfârșea ca și cum s-ar fi cunoscut de o viață. Nu fusese o simplă coincidență că se întâlniseră, el ştia asta, ea încă nu voia să o recunoască.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

Ploaia hotărăşte forma oraşului

Ploaia hotărăşte forma oraşului. Îl lăcuieşte ca pe un tablou suprarealist, proaspăt, îl diluează, îl măreşte ca văzut prin lupa unui căutător de mister în negrul nopţii ca o scenă cu cortina trasă. O creatură gigantică plină de ochi dreptunghiulari de lumină palidă atârnând greu în ramele ferestrelor plutind deasupra panglicilor sticloase de asfalt cu ochi rotunzi trecând în viteză peste apa şiroind ritmic. Ştergătoarele de parbriz se plimbă frenetic de la stânga la dreapta ca două mâini grăbite să şteargă lacrimi de pe un obraz trist. Miezul de noapte se apropie greu, tărăgănat, scuturându-şi orologiile cu turn de ceasuri încărcate cu stropii cântând blues. De-a lungul unei cafenele linia continuă de lumină în culori de neon aleargă odată cu zgomotul de voci care uşor, uşor rămân în urmă ca nişte şoapte dezvelind creaturi cu braţe uriaşe proiectate pe sticla vitrinei ude. Lângă automatul de cafea un gest, o mână cu degete frumoase, lungi, ivindu-se brusc din negrul unei pelerine de ploaie, căutând în buzunarul adânc mărunţiş pentru o cafea amară, ultimă, pare desprins dintr-un film noir. Dacă am avea timp să-i ascultăm povestea, dacă timpul ne-ar îngădui să-l stăpânim, dacă... Mereu ne cheamă locul de unde am pornit. De câte ori ne întoarcem într-un loc până îl putem numi acasă? Nu avem timp să răspundem, ploaia ne ispiteşte iar privirea spre siluete grăbite, nevorbite, arhivate într-o clipă uitată deja. Câte cuvinte au rămas nespuse în ziua peste care ploaia trece cu nonşalanţă, nu ştie nimeni. E deajuns să priveşti lumea trecând pe trotuar, să înţelegi greul zilei aşteptând liniştea nopţii înconjurat de siguranţa lucrurilor tale şi cu fârâitul unei pisici alături. Oraşul nu se mai vede. E potopit, răpăit, înecat de apă. Tace. Vorbeşte numai ploaia. Ploaia in the bad mood. Ce departe pare dimineaţa când cea mai dificilă alegere era: cafea neagră sau cu lapte? Umbrela sau ploaia? Sau... ? O fată sub o umbrelă imensă citeşte o carte sub felinarul din staţia de tramvai. O staţie înainte de capăt. Nevoia de a fi fost. Un loc unde să-ţi odihneşti privirea pe întinsul drumului pieptănat de fire lungi de apă, întuneric lichid şi uşi glisante deschizându-se fără de rost. Oraşul îşi spală faţa pregâtindu-şi botezul. Trebuie să-l trăieşti fără teamă, fără ezitări, fără remuşcări până la ultima oră rămasă suspendată undeva în începutul unei zile noi. Şi jazz. Şi dimineaţa. Ştie oraşul de ce îl găseşte ploaia mereu nepregătit?

- Ce-a fost mai întâi, domnule? Ploaia sau jazzul?

- Mai întâi a fost oraşul după aceea noi. Jazzul avea nevoie de un oraş, oraşul de o poveste de dragoste, povestea de dragoste de noi.

- Şi ploaia?

- Ploaia ne căuta pe noi, mademoiselle.

m & M – O iubire ciudată © SP

Deux Amis

Edgar alesese „Pattisserie Deux Amis” ca loc de întâlnire cu Bătrânul. Era la cinci minute de Kings Cross şi aveau timp îndeajuns înainte ca acesta să o ia la o „plimbare” cu maşina pe Hilda. Îl amuza denumirea. Deux Amis... El şi MacKenzie nu vor fi niciodată prieteni dar, fără să-şi poată explica de ce, gândul ăsta îl bucură. Comandă ceai şi se aşeză lângă fereastra deschisă spre grădina mică de unde se strecura înăuntru aer proaspăt, revigorant. Undeva, în fundal, se auzea o nocturnă de Chopin şi instinctiv îşi încleştă maxilarele. Nu, nu dorea să-şi amintească. Nu acum. Îşi îndreptă borul pălăriei şi privi în jur. Patiseria era una tipic French Style cu scaune de bistrou vopsite în verde salvie, feţe de masă albe, heruvimi de ipsos, oglinzi de sticla sablată. Pe tejgheaua din faţă erau aşezate produse de patiserie – bomboane de ciocolată, cornuri, baghete, celebrele Macarons și ispititoare cuburi de nuga roz și albe. Alături de ceaşca de ceai din porţelan fin un garçon extrem de amabil îi aşeză o scoică, tot din porţelan, un recipient pentru pliculeţul de ceai. Edgar savură din plin ceaiul aromat şi locul. O oază, o oază de linişte. Sellmei i-ar plăcea aici. Cu siguranţă.

Bătrânul intră trântind uşa, se aşeză la masa lui Edgar fără să comande nimic, scoase mica sticlă cu whisky pe care o purta în buzunar, trase o duşcă zdravănă şi începu neprotocolar:

- Şi-a cam ieşit din mână roşcata. Nu i-a mers cu Jack Parker. Sper să nu mă dezamăgească din nou. N-ar fi productiv să scăpăm de ea aşa de repede.

- Am aflat totuşi ce trebuia să aflăm.

- Ce anume ai aflat?

- Cei doi nu au lista de cărţi de aceea a venit Jack la întâlnirea cu Hilda. Nici cei din societatea aceea secretă nu o au altfel nu i-ar fi lăsat să o contacteze. (...)

- Bine. Deci deocamdată strângem informaţii şi ne construim reţeaua iar la momentul oportun dăm lovitura. Va trebui să avem răbdare. Un muşuroi nu se construieşte într-o zi, mormăi mai mult pentru sine MacKenzie. Ce crezi, mai există un al doilea drum spre Falie? Mai simplu, mai rapid?

- Dacă există îl voi afla. Deocamdată însă nu ştiu.

Edgar tăcu. Chiar de ar fi ştiut nu i-ar fi spus. Nu-i spunea totul Bătrânului. După ce acesta plecă se aşeză confortabil, comandă două cuburi de nuga, îşi puse căştile iPhone-ului în urechi, închise ochii şi începu să asculte Toccata de Bach urmărind în gând mişcarea rapidă a degetelor interpretului, savurând sunetul catedralei goale care se întorcea ecou în amintirile lui şi, foarte ciudat, de data asta zâmbea. Era un zâmbet frumos, dacă ar fi fost cineva să i-l vadă.

Drum în doi © SP

Imagine: via Internet

Un loc unde să fii fericit

Un loc unde să fii fericit. Ca un Camelot cu o masă rotundă pentru toţi cei care iubesc. Unde e acel loc? Unde e? Unde e? Mai contează? Important este că există. Secretul nu poate fi ţinut mult timp. Va exploda ca un adevăr din acelea ce nu pot fi tăcute. Aşa, deodată, ca un surâs imperceptibil, ondulat în colţul gurii, ca un abonament preplătit pe care va trebui la un moment dat să îl încasezi. Nu va putea trăi sub acoperire chiar dacă e cea mai scandaloasă clandestinitate ce se poate dori, îl caută îndrăgostiţii lumii, eu, tu... hai, spune, eu, tu, spune din adâncul sufletului, din plinul inimii, din infinitul fără uşi pe care l-ai văzut plutind deasupra celor ce iubesc, în clipa aceea de dinainte şi de după un Te iubesc, clipa aceea când te temi să nu cadă cerul. Un loc unde să fii fericit. Un loc pe care dinadins nu-l vede nimeni pentru că ne place să-l căutăm iar, iar şi iar acolo unde se întorc norii pe toate părţile, unde se lipeşte luna de degete, unde dispare muzica atunci când te caută, cânt te găseşte, când ne întâlnim, când iubim, acolo unde suntem când suntem împreună din prima zi când ne-am cunoscut până în toate celelalte zile.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: Valentina Fontanella

Străinul

Era genul de om care crede în lucruri imposibile, care vede miracole întâmplându-se peste tot și vrea să te convingă și pe tine că ele există, care chiar și atunci când avea o mână proastă și pachetul subțire de cărți de joc nu promitea nimic bun știa că va câștiga pentru că era pregătit, întotdeauna, să încalce regulile fără teama de a fi prins în flagrant, cel puțin jocul pe muchie de cuțit merita riscul. Nu știa să evite necazurile. Se adâncea în ele așa cum te îngropi seară de seară într-un bar plin de fum și băuturi proaste căutând întrebări unor răspunsuri cu care nu știi ce să faci. Nu știa cum să fie altcineva, nu știa să trăiască după convențiile sociale acceptate tacit de fiecare dintre noi, dar era viu, sau cel puțin pretindea că este. Un Icar rămas în viață din întâmplare, un Icar al cărui unic destin era să-și apere aripile de foc, dar mai mereu era la un pas de a și le distruge.

Simțeam în prezența lui că eram martora unui puzzle, a unei construcții din mii de piese care se îmbinau în fiecare zi construind un destin chiar sub ochii mei.

De câteva zile începuse să-și amintească frânturi. La început imagini, apoi sunete. Claxoane, frâne bruște, trântiri de portiere, zgomotul ștergătoarelor de parbriz…

— Ploua? l-am întrebat.

A strâns ochii încercând să înțeleagă întrebarea și a luat de la capăt toate acele gesturi care repetate, știute, îi făceau bine. A scos tabachera din buzunarul hainei, a așezat-o lângă ceașca de cafea, a sustras o țigară, a vârât-o în colțul gurii și mi-a cerut un foc, așa cum făcea de fiecare dată. După ce a terminat de fumat țigara a băgat tabachera la loc în buzunar, a sorbit din cafea și a zis:

— Cum ar trebui să fie când plouă?

SP, Străinul din cafenea © SP

Imagine: via Internet

O scară princiară

O fascina scara din vechiul conac. Îţi fura privirea de cum o vedeai unduindu-se până sus ca o femeie frumoasă ce nu privea niciodată înapoi ademenită de ceva ce-i ţintuise privirea şi-i purta paşii ca în transă. O scară princiară cu trepte de marmură, cu balustrada din fier forjat într-o dantelărie ce te ducea cu gândul la ferestrele gotice, dantelărie acoperită cu lemn roşu de mahon. Scara asta nu putea duce decât sus, foarte sus. Urcă, m, părea că îi spune răsucirea spiralată cu capătul în cochilia de vitralii a catului superior.

Prima treaptă răsună ciudat. Nu o cunoştea, nici ea nu ştia unde duce, nu ştia cum vor fi celelalte, nu ştia dacă vor fi multe sau dacă la un moment dat va avea nevoie de sprijin pentru a le urca ştia însă că le va urca pe toate, una câte una, până la capăt, până sus chiar dacă va trebui să urce câte două trepte deodată sau va trebui să zăbovească mai mult pe una dintre ele. Prima treaptă era importantă, singura pe care nu puteai păşi de două ori, ca o temelie din casa scării paşilor spre înalt. Mângâie lemnul balustradei, rece, distant, ca un iubit părăsit brusc ce-şi îmbrăţişează noua cucerire fără să simtă nimic, fără să mai vrea să simtă ceva, absorbind totuşi cu nesaţ căldura palmei. Numără treptele peste umbra ce stătea agăţată de ultima treaptă. Le numără de două ori. Nu ieşeau la socoteală, trebuiau numărate păşind. nu mai ştia unde pusese piciorul tot privind în sus dar ştia că era pe primele trepte. La mijlocul scării se opri şi se aşeză jos. Nu te grăbi, părea că îi spune pendula leneşă din hol dar ce mai era urcuşul fără graba primilor paşi? Privit de sus holul lung, dreptunghiular, părea doar un pătrat mic. Matematică imposibilă. La fel de imposibil cum este să auzi o pereche de pași când tu stai jos cu piciorele cocoțate pe balustradă. Pașii erau hotărâți, vocea avea un zâmbet căprui, zâmbea cu ochii, şi o mână fermă. Se opri în capătul scărilor cu mâna ținând strâns balustrada.

- Mademoiselle?

- Aici sunt.

- Ce faci acolo?

- Am găsit o scară.

- Şi unde duce?

- Spre mansarda de unde se vede cerul.

- Atunci, hai sus!
 m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

Odaie din casa bunicilor

Pentru a ajunge trebuie să picur paşii

unul câte unul

Am început acum o vreme scurtând obraznic

drumul dintre stilou şi muzica misterioasă

a gândului meu întortocheat

Eu pot

mi-am zis

scuturându-mi haloul

ca o coamă de inorog nărăvaş

Purtam un costum de timp

scurt

în vreme ce sufletul se mărea de noi sosiri

pline de îngeri

Am de spus o poveste cu voce tare

arsă de soare

şoptii îndrăznind

să strig iar răspunsul

înainte de întrebare

Privesc prin ocheanul naufragiatului

cum se decantează sensul cuvintelor

aproape mă îmbrăţişez

atât de aici e infinitul

ce-mi umple timpanele

cu nopţi albe

Imagine: via Internet

M-aş răvăşi iar de bună voie

doar să renasc din nou umăr la umăr

silabisind odihna în vrac

cu câmpul sălbatic

plin de ierburi amare

şi lacrima zvântată de sare

Liniştea fu cea care vorbi prima

şi vara se făcu odaie

din casa bunicilor

© SP

 

Mihail Şişkin Scrisorar

„Deschid Gazeta de seară de ieri şi acolo scrie depre noi doi.

Scrie că la început va fi din nou cuvântul. Dar, deocamdată, la şcoală li se bagă în cap copiilor, tot pe stil vechi, că mai întâi a fost o explozie mare şi tot ce a existat s-a împrăştiat în toate părţile.

Şi cum că toate ar fi existat dinainte de explozie – şi cuvintele încă nespuse, şi toate galaxiile văzute şi nevăzute. Tot aşa, în nisip trăieşte viitoarea sticlă şi firele de nisip sunt, iată, seminţele acestei ferestre dincolo de care tocmai a trecut în fugă un băieţel cu o minge băgată sub tricou.

A fost aşa, o concentrare de căldura şi de lumină,

Şi ca dimensiuni, cămăruţa asta, fără ferestre şi fără uşi, plină de oameni, ne spun oamenii de ştiinţă, era cam ca o minge de fotbal. Sau ca un pepene. Iar noi eram nişte seminţe în interiorul lui. Şi, uite, totul s-a copt acolo s-a, după ce s-a umflat, a pocnit pe dinăuntru.

Arheopepenele a plesnit.

Seminţele au zburat care încotro şi au prins rădăcini.

O sămânţa a dat lăstar şi lăstărul a devenit copacul nostru, iar umbra ramurilor lui alunecă pe pervaz.

O alta a devenit amintirea unei fetiţe care voia să fie băiat.

Cea de-a treia sămânţă s-a spart acum mulţi ani şi a devenit un tânăr căruia îi plăcea când îl scărpinam pe spinare şi ura minciuna, mai ales când toţi încercau să-l convingă de la toate tribunele că nu există moarte, că toate cuvintele scrise sunt un fel de tramvai care te duce la nemurire.

Stăteam lângă foc şi ne acopeream feţele cu palmele, privindu-ne oasele degetelor care se conturau prin ţesutul roşu translucid. De sus cădeau fulgi de cenuşă – paginile arse, calde.”

Pe vârfuri

Post it (2)

- Totul e învăluit în ceaţă... Parcă ar fi începutul lumii, când Dumnezeu a creat primii oameni.

- Prima dată a fost creat bărbatul, iar apoi femeia, m.

- E vreun tâlc în filozofia dumitale, domnule?

- Da. Asta înseamnă că femeia trebuie să-şi urmeze bărbatul.

- Eu cred că Dumnezeu a creat bărbatul şi după aceea i-a venit o idee mai bună.

- Văd că ai citit pagina de bancuri a ziarului de duminică. Ceva cu totul neaşteptat.

- E cea mai bună metodă de a bate la replici un bărbat.

- Şi eu care credeam că te vei folosi de Kant.

- A ajuns Kant până la tine? Eşti la înălţime, domnule.

- Exact. Va trebui să te ridici pe vârfuri ca să mă săruţi.

- Sau să te calc pe bombeu.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

* m = mademoiselle

Ca într-un pahar cu şampanie

Jack se întoarse mai devreme de la birou pentru a o însoţi pe Sellma la expoziţia unui artist „mai mult decât abstract” după cum constatase amuzat răsfoind invitaţia în timp ce Sellma, deja îmbrăcată în rochia roşie care îi făcea ochii să aibă reflexe de smarald, îşi aranja, pentru a zecea oară, părul rebel. Ajunseră totuşi tocmai la timp pentru obişnuitele discursuri după care făcură un tur al expoziţiei şi începură să socializeze cu cei prezenţi. Sellma turuia veselă cu câţiva iubitori de artă şi cu toate astea părea uşor stingheră în mulţimea ciudată care se adunase în mica galerie. Îl privi lung pe Jack care se afla în celălalt capăt al sălii și discuta aprins cu un critic de artă şi hotărâră din priviri să plece. Erau nerăbdători să discute despre ce descoperise Sellma după a doua vizită la bibliotecă. Jack rezervase o masă la un restaurant franţuzesc despre care îi tot vorbise. Comandară Fromage fondue, Coq au vin, Soupe a l’oignon şi Mousse au chocolat noir şi se ciondăniră în privinţa alegerii vinului dar cum Sellma fu atrasă de acordurile de pian care discret începură să mângâie atmosfera abandonă „războiul rozelor din pahar”, cum îl botezase Jack, şi începu să privească curioasă în jur.

Restaurantul era cochet şi liniştit, toţi cei aşezaţi la mese vorbeau în şoaptă şi erau îmbrăcaţi în ţinută de seară amintind de nişte vremuri demult apuse când oamenii păreau că trăiesc efervescent ca într-un pahar cu şampanie. Întâlni din nou privirea lui Jack care o dojeni cu o ridicare din sprânceană pentru curiozitatea ei nepotrivită într-un astfel de loc şi îşi fixă privirea pe paharul cu vin roşu recomandat de sommelier.

- Hey, ia te uită! Bollicini!

- Bolli... ce? întrebă Jack nedumerit.

- Bollicini! Bule, priveşte cât de frumos plutesc, spuse scoţându-şi creionul de ochi din poşetă şi începând să deseneze pe o carte de vizită a restaurantului.

Sellma desena peste tot. Schiţa peste orice suprafaţă care suporta să fie desenată. El nu înţelegea răzvrătirea asta. Lui îi plăceau lucrurile făcute după un anumit tipic şi o privea cu curiozitate ori de câte ori îşi scotea creionul de ochi şi mâna îi dansa febril pe cine ştie ce notă de plată dintr-un restaurant unde luau masa.

- De ce nu-ţi iei cu tine şi la restaurant un carneţel de schiţe? Aşa cum o faci mereu? o admonesta el.

- La restaurant? Jaaaack! Nu pot lua cu mine la un restaurant elegant ditamai geanta, doar o poşetuţă şi nu e loc în ea pentru vreun carneţel.

Drum în doi © SP

Imagine: via Internet

Conacul Alb

Conacul avea un aer stătut. Obloanele trase ţineau lumina afară doar un pui de rază se strecurase prin uşa deschisă arătând nişte firicele de praf ce zburau întrebătoare în toate părţile. Trase deoparte perdelele grele de catifea şi deschise larg ferestrele. Lumina zvâcni în salonul amorţit. Afară se hotărâse să fie de-a binelea vară şi aerul care năvăli grăbit povestea despre trandafirul de dulceaţă aşteptând să fie cules. Un vânt ştrengar care se dădea drept briză umflă cearşafurile ce acopereau mobila luându-le drept pânze de corăbiii. „Da, e mult de muncă aici” îşi spuse cu voluptate. Trase cearşafurile albe de pe mobilă strângându-le în mijloc. Părea o scenă de teatru. Cortina fusese trasă. Al doilea act putea începe.

Primul act. Prima poveste din casa ceasului începuse cu paşii lui urmându-i pe ai ei prin ploaie. Întâia replică îi aparţinuse pianului. O partitură de Wagner, uitată, adăpostea o dedicaţie cu un scris în care literele se îmbrăţişau, diluat în mijloc de un strop de ploaie îmbătrânit într-o pată ridată pe margini de linii gălbui:

Celei care încă nu mă cunoaşte şi pe care nu o voi cunoaşte pe de-a-ntregul niciodată.

Peste cuvântul „încă” pe prelinse o picătură de ploaie rătăcită în părul lui.

Îşi amintea ploaia. Ploua în toate felurile care îi erau dragi. O ploaie răpăitoare, grăbită, răcoroasă, zgomotoasă, răvăşitoare, împrăştiind generos tunete şi fulgere. Ploaia o prinse în mijlocul grădinii şi se năpusti să-i potopească părul rebel şi rochiţa subţire de vară. Când ajunse în casă învăţase povestea ploii până la piele. Râdea înviorată scuturându-şi pletele care miroseau a pământ ars sărutat de stropi. Se întunecase ca în potopul lui Noe. Păsările adăpostite în nucul bătrân, ca într-o arcă, tulburau cu ciripitul lor zgribulit corbul care se credea singur pe lume. Între două fulgere grădina murea şi învia sub privirea ei. Paşii lui alergând prin ploaie sunau ca nişte lovituri de vâslă în apa mării... Şi acum auzea aceeaşi paşi. Intră fără să bată la uşă. Tricoul lui alb era stropit de vopsea.

- Şi tu renovezi, domnule?

- Nu. Am venit să te ajut.

- Nu-mi amintesc să fi strigat după ajutor.

- Ei, nu trebuie să strigi. Am văzut că te căzneai să deschizi fereastra.

- Cum ai văzut? Unde stai?

- Acolo, arătă cu bărbia spre casa de alături.

- Atunci suntem vecini.

- Da.

- Eşti în concediu?

- Nu. M-am mutat de curând aici.

- De ce?

- Am ştiut că te vei întoarce, mademoiselle. Sunt locuri pe care nu le uiţi niciodată.

Zâmbi privind în jur. Conacul îi dădea din nou acel sentiment de siguranţă, de linişte, de bine ca şi cum ar fi depăşit noaptea cea mai lungă şi ar fi ajuns aici.

- Cum se face că te-ai hotărât să renovezi? Conacul ăsta arată ca o scorbură. Îţi va lua o grămadă de timp.

- Nu îmi va lua nimic, i-l dau de bună voie.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

Toboganul cu frunze

Miercurea fără cuvinte (1)

... alunecând împreună ca într-o joacă de copii, în acelaşi vis cu soarele de mătase aurie şi frunzele ca nişte mătănii foşnitoare rugând timpul să stea în loc, rostind acelui zâmbet brumat:

Mi-e toamnă iar, o nouă toamnă cu tine!

Provocare lansată de Carmen.

Imagine: via Internet

Toamna la malul mării

     The Track Inland, Brian Denton

Un simulacru de soare, gri şi anemic, se scălda în norii ce se înghesuiau unul într-altul spre miazăzi între catargele câtorva ambarcaţiuni matinale. Cel puţin pentru ziua de azi vara plecase departe lăsând în urmă o ceaţă metalică şi vapori reci învăluind plaja plânsă de valuri şi de pescăruşii ţipând unul la altul, obosiţi. m, înfăşurată într-un şal gros, cu cizme de cauciuc în picioare, se plimba urmată îndeaproape de pescăruşul fără pereche şi de un crab cu o carapace nou-nouţă, fiecare pas părând un mic joc; ea făcea urme adânci, marea le umplea cu apă, pescăruşul zbura pe deasupra lor, crabul se căţăra greoi, cu încăpăţânare, şi cu toţii mergeau mai departe... m, pescăruşul fără pereche, crabul cu carapacea nou-nouţă şi marea. Marea... Cu vârful unui băţ scomoni o movilă de nisip şi o mulţime de scoici, îngrămădite fără nici o ordine, cu excepția unui abandon pur, se rostogoli la picioarele ei. Pescăruşul alese una cu ciocul lui gălbui şi o puse deoparte. O scoică albă, frumoasă. Marea o spălă, crabul o ignoră şi m o puse în buzunar. Între timp marea a mai adus un rând de obiecte împingându-le de la spate cu câteva valuri cu manșetele albe, ce-a mai rămas de la ospățul furtunii – câteva pietre mici, o bucată de vâslă, un borcan fără capac unde își începeau o nouă viață o pereche de melci, o cutie de lemn uzată, fără capac. Ce culoare frumoasă, își spuse m privind lemnul proaspăt spălat de valuri, arțariu, împodobit de câteva ghirlande de alge verzi. Un mâner din metal coclit ca un rânjet larg și o inimă de chihlimbar atrăgeau atenția spre partea din față a lăzii. Probabil e de pe corabia unor pirați. Da, da, sigur de acolo. Câteva hohote din glasul mării loviră țărmul și un trunchi se rostogoli pe plajă asaltat de mulțimea de pescăruși. m se așeză pe o dună uscată și își miji ochii. Mirosea a toamnă pe malul mării din golful vacanțelor. Și a pași noi...

- Te-ai trezit deja, m?

- Da, domnule. Și eu și toamna.

- Atunci am ajuns la timp.

- Îhî.

m&M - O iubire ciudată, © SP

* m = mademoiselle

Cu ce se măsoară timpul

Post it (1)

- Ce faci, m? Strângi nisip?

- Nu, domnule, măsor timpul. Uite, îmi ajunge de-o clepsidră.

- Nu cu nisip se măsoară timpul.

- Da’ cu ce?

- Cu inima.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

* m = mademoiselle

Echinox

Mihai Criste, The Last Paradox

Muzica de Bach venea de undeva de sub el, probabil de la subsol, se izbea de toţi pereţii de-a lungul etajelor şi se prelingea ameţită prin acoperişul spart. Casa scărilor, goală, amplifica sunetul cu un ecou de orgă spartă. Nu-şi auzea paşii urcând şi avea strania senzaţie că păşea în vis. Trebuia să se grăbească, mâine clădirea va fi demolată şi nu o va mai găsi. O ploaie măruntă sâcâia balustrada rece. Îşi ridică gulerul hainei mâncată de molii şi îşi şterse fruntea cu o batistă cu monogramă, destrămată şi găurită. Năduşea. Era pustiu. Doar o pisică neagră cu ochi sticloşi se strecura de-a lungul zidului ce se dezbrăcase până la cărămidă. Nu-i plăcea locul. Nu-i plăcuse nici pe vremuri când venea duminică de duminică pentru jocul de şah. Ajunse la ultimul etaj şi intră în apartamentul din stânga fără să mai verifice numărul de deasupra soneriei. Îl nimerea întotdeauna, l-ar fi nimerit şi cu ochii legaţi. Intră fără teamă. Acum nu mai avea nimic de pierdut. Un loc părăsit. Doar amintirile lui îl mai vizitau chinuit duminică de duminică. Dincolo de restul de uşă un munte de moloz căzut din tavan domina camera de zi pe vremuri somptuoasă.  Îl ocoli şi se îndreptă spre partea dinspre fereastră unde sub un strat gros de praf îl aştepta, cu acelaşi dispreţ ca în duminicile de altădată, biroul impunător de stejar masiv. Încercă să-i deschidă uşa din stânga dar nu reuşi. Era înţepenită de umezeală. Respira greu. De data asta nu avea de gând să piardă. Trase un sertar şi îl izbi de parchet. Se desfăcu în bucăţi împrăştiind mulţime de hârtii îngălbenite ce nu mai aşteptau nici un stilou. Alese o bucată de lemn şi o folosi drept pârghie. Uşa biroului scârţâi prelung dar nu se deschise. Încercă din nou tuşind violent din cauza prafului trezit la viaţă ce zbura năucit în toate părţile. Gâfâia. Mai încercă o dată proptind un picior în tăblia biroului. Uşa se deschise brusc, piciorul de sprijin îi alunecă, căzu jos cât era de lung şi uşa îl lovi puternic în tâmplă. Din lăuntrul biroului se rostogoli pe parchet o clepsidră frumoasă din lemn de abanos şi o voce hârşâită ce nu mai trăia de mult:

" - Dacă pierzi şi de data asta ai pierdut tot. E rândul tău să muţi. Hai, nu privi clepsidra cu ură. Numai tu eşti vinovat că pierzi de fiecare dată

- Mai dă-mi un minut. Un minut atât îmi mai trebuie. E viaţa mea în joc.

- Nu eu îţi dau timp Clepsidra, clepsidra măsoară timpul."

Din clepsidra căzută pe parchet nisipul începu să curgă. O pânză albastră cobora incet din tavan plutind spre el. Noaptea negocia cu ziua. Nu câştigă nici una. Echinox...

© SP