|
Mihai Criste, The Last Paradox |
Muzica de Bach venea de undeva de sub el, probabil de la subsol, se izbea
de toţi pereţii de-a lungul etajelor şi se prelingea ameţită prin acoperişul
spart. Casa scărilor, goală, amplifica sunetul cu un ecou de orgă spartă. Nu-şi
auzea paşii urcând şi avea strania senzaţie că păşea în vis. Trebuia să se
grăbească, mâine clădirea va fi demolată şi nu o va mai găsi. O ploaie măruntă
sâcâia balustrada rece. Îşi ridică gulerul hainei mâncată de molii şi îşi
şterse fruntea cu o batistă cu monogramă, destrămată şi găurită. Năduşea. Era
pustiu. Doar o pisică neagră cu ochi sticloşi se strecura de-a lungul zidului
ce se dezbrăcase până la cărămidă. Nu-i plăcea locul. Nu-i plăcuse nici pe
vremuri când venea duminică de duminică pentru jocul de şah. Ajunse la ultimul
etaj şi intră în apartamentul din stânga fără să mai verifice numărul de
deasupra soneriei. Îl nimerea întotdeauna, l-ar fi nimerit şi cu ochii legaţi.
Intră fără teamă. Acum nu mai avea nimic de pierdut. Un loc părăsit. Doar
amintirile lui îl mai vizitau chinuit duminică de duminică. Dincolo de restul
de uşă un munte de moloz căzut din tavan domina camera de zi pe vremuri
somptuoasă. Îl ocoli şi se îndreptă spre partea dinspre fereastră unde
sub un strat gros de praf îl aştepta, cu acelaşi dispreţ ca în duminicile de
altădată, biroul impunător de stejar masiv. Încercă să-i deschidă uşa din
stânga dar nu reuşi. Era înţepenită de umezeală. Respira greu. De data asta nu
avea de gând să piardă. Trase un sertar şi îl izbi de parchet. Se desfăcu în
bucăţi împrăştiind mulţime de hârtii îngălbenite ce nu mai aşteptau nici un
stilou. Alese o bucată de lemn şi o folosi drept pârghie. Uşa biroului scârţâi
prelung dar nu se deschise. Încercă din nou tuşind violent din cauza prafului
trezit la viaţă ce zbura năucit în toate părţile. Gâfâia. Mai încercă o dată
proptind un picior în tăblia biroului. Uşa se deschise brusc, piciorul de
sprijin îi alunecă, căzu jos cât era de lung şi uşa îl lovi puternic în tâmplă.
Din lăuntrul biroului se rostogoli pe parchet o clepsidră frumoasă din lemn de
abanos şi o voce hârşâită ce nu mai trăia de mult:
" - Dacă pierzi şi de data asta ai pierdut tot. E rândul tău să muţi.
Hai, nu privi clepsidra cu ură. Numai tu eşti vinovat că pierzi de fiecare dată
- Mai dă-mi un minut. Un minut atât îmi mai trebuie. E viaţa mea în joc.
- Nu eu îţi dau timp Clepsidra, clepsidra măsoară timpul."
Din clepsidra căzută pe parchet nisipul începu să curgă. O pânză albastră
cobora incet din tavan plutind spre el. Noaptea negocia cu ziua. Nu câştigă
nici una. Echinox...
© SP