Priveam
micuţa stradă de sus de la geamul mansardei. Înfloriseră teii. Mai devreme ca
de obicei. Plouase şi totul era proaspăt. Mirosea a petale de flori. Străduţa
părea ruptă din alte vremuri. Dacă nu ar fi existat magazinul de telefoane
mobile ai fi crezut că ai nimerit într-un alt timp. O galerie de artă, închisă,
avea un anunţ lipit pe uşa de sticlă: De
vânzare. O cafenea cu iz interbelic, o băcănie cu o firmă scrisă de mână, o
parfumerie cochetă alături de un anticariat cu ferestre mari, pline de cărţi
citite şi recitite plus felurite obiecte de o eleganţă ispititoare.
Aproape
că nu mai sperasem să o găsesc. Când am hotărât să mă mut voiam ceva deosebit,
ceva diferit de betonul blocului în care locuiam atunci şi hoinărisem prin tot
oraşul căutând. Într-o frumoasă după-amiază de început de vară am oprit maşina
să beau o cafea la cafeneaua de pe strada cu tei şi m-am îndrăgostit de locul
acela care părea învăluit în mister.
Aşezată
la masa de lângă fereastră savuram o caffe-latte şi analizam clădirea de
vizavi, o clădire cu un aer retro, în stil Art Deco, cu etaj şi o mansardă ce
nu părea locuită.
—
Locuieşte cineva în clădirea de vizavi? l-am întrebat pe chelnerul care tocmai
îmi adusese un croissant cu cremă din fructe de pădure.
—
Doar la parter şi în două apartamente de la etaj. Celelalte două plus mansarda
sunt libere.
—
Cunoaşteţi proprietarul? M-ar interesa mansarda.
—
Da. Este doamna Metescu. Va dau numărul ei de telefon.
Am
sunat imediat şi după ce am inspectat cu atenţie mansarda, însoţită de doamna
Metescu, o doamnă din vremea gesturilor elegante, am plătit pe loc un aconto.
Nu mai voiam să amân. Găsisem locul. Îmi găsisem locul. „Va trebui să lucrez
nişte ore suplimentare ca să pot plăti reparaţiile”, mi-am spus plimbându-mă
prin mansarda care avea nevoie de renovări serioase.
Cât
timp au durat renovările am urmărit îndeaproape totul. Fugeam de la birou
direct la noua locuinţă. Pereţii au fost răzuiţi până la cărămidă, tencuiţi şi
văruiţi în alb. Grinzile curăţate de vopsea, respirau libere. Am ales ornamente
simple, cu motive florare, trandafiri şi frunze de acant, pentru a împodobi
spaţiul de deasupra uşilor largi, primitoare. Şi am păstrat duşumeaua din
scândură pe care am lăcuit-o într-o nuanţă închisă ce amintea de lemnul de nuc.
Prima
seară în mansarda mea cu ferestre spre cer era o seară caldă. În livingul
spaţios nu aveam, deocamdată, decât o canapea mare, roşu burgund, iar mulţimea
de cutii aşezate de-a valma dădeau mansardei un aer de depozit temporar, însă
nu am mai aşteptat, m-am mutat imediat ce renovările principale au fost gata.
Mai aveam de cumpărat mobilă, de dichisit fiecare cameră în parte, dar în seara
aceea am vrut doar să mă bucur ca un copil care îşi încropește prima căsuţă în
copacul copilăriei. Am privit din nou peste mica stradă. Mirosul teilor
înfloriţi se strecura în vârful petalelor printre cutiile aşezate pe duşumeaua
cu miros de lemn proaspăt tăiat. „În seara asta nu despachetez”, mi-am spus
descifrând afişul care anunţa o seară de jammsession sub luminile cafenelei
care începeau să se aprindă împingând întunericul afară în acordurile unui pian
exersând nişte răsturnări ritmice de jazz în tonuri de albastru. „Mâine
despachetez”, mi-am zis din nou. Am închis ochii. Odată cu seara, parfumul
teilor era mai puternic, jazzul, care răsuna acum dintr-o trompetă obosită şi
răguşită, mai îmbietor, străduţa, mângâiată de vălul nopţii şi tulburată de
paşii fără chip, mai misterioasă ca prima dată când o văzusem. „Ce-ar fi să
cobor la cafenea chiar în seara asta?” gândeam trăgând adânc în piept
acordurile înnoite de jazz, în timp ce ascultam nişte boboci de floare
împrăștiindu-şi parfumul amărui.
Şi
am coborât. Şi l-am întâlnit. În cafenea. Învăluit în jazz, fum de ţigară şi
aromă de cafea. Plin de poveşti, de poveşti stranii, captivante...