Oraşul a rămas cu o lume furată de gânduri. Deasupra lumii e îmbrăţişarea îndrăgostiţilor lângă o fereastră deschisă prea devreme de vânt. Vântul a transformat perdeaua de mătase într-o orhidee albă, albă ca adierea în care înflorise parfumul mâinilor tale reci. E frig a toamnă de unul singur şi de departele unui unghi de cocori mi-e dor. Mă dot tăcerile copacilor din parc, simt amarul aleilor pustii în cerul gurii. Cerul e gri. Gri furat din ochii unui cerşetor din colţul cu vise de care s-a ales praful. Praful din largul străzilor pavate cu paşi puşi pe fugă se ridică până în dreptul inimii. Inima mea a început să semene cu o cafea neagră băută pe stomacul gol. Mă simt gol, Tea. Gol ca o amintire în care nimeni nu mai vrea să hiberneze de bună voie. De bună voie şi nesilit de nimeni am intrat într-un labirint în care cuvintele scrâşnesc sub tălpi ca nişte cearcăne din nopţile negre cu năluci albe, albe ca perdeaua asta de mătase care s-a transformat într-o orhidee albă... Vezi?
SP,, Străinul din cafenea
© SP
Imagine: Dmytro Sobokar, Windy