Piaţa topită în gri era punctată de siluete negre, prelungi, ce se aşezau
ca două limbi de ceas pe deasupra dalelor de granit pe lângă care se plimbau
mărunt, ca ticăitul unui secundar, mii de porumbei însoţiţi de dublurile lor
adumbrite. Îi plăcea piaţa, era vie şi îl făcea să simtă oraşul pulsând. Micul
anticariat aşezat pe colţ, cu uşi de sticlă intricată cu broderii de fier
forjat, cu rafturi cochete de mahon pe care se jucase în arabescuri fine un
meşter ce iubea lemnul înflorindu-l, era ticsit de mărfuri pudrate cu timp ce
înnobila. Căuta un dar. Un ceas poate? Privirea i se opri asupra unei pendule
ce se legăna de veacuri sub un cadran de cleştar, prea mare totuşi. Alături, un
ceas mustăcios adormise pe nişte ore înţepenite într-o după-amiază eternă lângă
o clepsidră ce plimba timpul în două globuri de sticlă chihlimbarie. Pe raftul
de lângă, aştepta ticăind discret un ceas de buzunar cu un capac de safir pe
care zburau mulţime de pescăruşi. Părea perfect pentru poşeta unei domnişoare
ce se lupta cu timpul pierzând un sfert de oră la fiecare întâlnire. „Hmm!” îşi
spuse măsurând ceasul din priviri, atât de mic încât îi era teamă să nu-l
risipească dacă îl va lua în palme. Da, era cadoul perfect hotărî trăgându-şi
în sus gulerul pardesiului negru, elegant, într-un gest pe care îl luase cu el
de demult, din vremuri când învăţase să se ascundă, gest la care nu reuşea să
renunţe nici acum când era liber şi...
© SP
Imagine:
via Internet