Țineam strâns paharul de cafea.
Nu mi-am dat seama că era fierbinte. Orașul era rece, gri. Ploua. Ploua așa cum
un îndrăgostit își așteaptă iubita la prima întâlnire: cu nerăbdare. Pe
trecerea de pietoni un clovn grăbit spre o serbare care se ținea la grădinița
de vizavi scăpase jos cutia cu mingi colorate.
Strada s-a colorat cu globuri. Ca atunci, în ziua aceea, în anul acela
când...
Am oprit mașina. Trecerea de
pietoni se umpluse acum de copii care alergau după mingile colorate. Fluturi
gălăgioși scuturând liniștea din temelii. Sigur voi întârzia. Sau cu puțin
noroc... Mi-am privit bănuțul norocos agățat de brățara din mărgele de turcoaz.
Mi-a dăruit-o Ema, de ziua mea. O cumpărase din America de Sud. „Aztecii și
Incașii considerau turcoazul mai prețios decât aurul. Doar regii aveau dreptul
să-l poarte. Ai grijă cum îl porți.” Dimineață am căutat în dressing ceva de
îmbrăcat care să o pună în valoare. Am oscilat între bluza yellow olive și cea
de voal negru. Am ales-o pe prima. Negrul e prea sobru plus că bluza oliv e ca
un poncho, sau ca o pelerină de ploaie, largă atât cât să-mi dea senzația aceea
de libertate.
Cafeaua s-a răcit. Am băut-o pe
jumătate și am așezat paharul în suportul de deasupra bordului. Trecerea de
pietoni s-a golit de copii, ploaia a șters urmele, ștergătoarele de parbriz
așteptau.
Am pornit mașina mai mult ca să
scap de claxonul unui șofer mai grăbit decât mine. Bănuțul se lovea de brățară
scoțând un sunet metalic. Sunetul îmi amintea de vacanța la Roma, cu moneda
aruncată peste umăr în apă, în Fontana di Trevi. „Sigur ne vom întoarce”, mi-a
spus. Nu ne-am întors. Nu împreună. Am rămas cu fotografiile Fontanei, triumful
baroc al unei bijuterii de apă și piatră.
Am oprit la semafor, ploaia s-a
oprit deasupra orașului. Cine oprește ploaia în loc atunci când se trezesc
păsările și salcâmii? Norii se revarsă așteptând umbrele deschise și bărci din
hârtie. La cafeneaua din colț se servește micul dejun. E vremea clătitelor cu
petale de trandafir. Miroase ispititor.
O pisică neagră trece strada
privind îngrijorată în jur. Teama oamenilor sperie pisicile negre. Cine aduce
ceasul cel rău? Încerc să-mi amintesc o explicație savantă. Știu că am notat-o
undeva. Patru rânduri. Îmi amintesc scrisul grăbit, dar nu reușesc să descifrez
mesajul. Cred că în primul rând scria că norocul și-l face omul singur. Noi alegem
locul în care vrem să fim.
În centru era plin de mașini.
Fiecare mergea spre altă destinaţie. Un tânăr cu căștile iPhone-ului în urechi
s-a hotărât în sfârșit să treacă strada. Nu se grăbește, nu aleargă. Dă
impresia că are gândul zdrelit de toate întrebările vieții. Răspunsurile care
să te lămurească ce se întâmplă cu adevărat nu vin niciodată. Sau vin prea
târziu.
Deschid geamul lateral. În parcul
golit de ploaie liniştea s-a integrat perfect, fără obsesii, fără hotărâri care
să nască incendii. Ochii navighează spre un vis care mă strigă din toate
părţile să îmi arate calea până la timpul care s-a condensat într-o clipă când
nu se mai stă de vorbă cu logica. În lipsa argumentelor îmi amintesc iar modul
în care ne facem planuri împărţind răspunderi zilelor, făcând tranzacţii cu
orele ce fac salturi în gol. Sfârşitul convingerii că putem obține totul nu
este de fapt marea eliberare? Sau doar îngropăm procese de conştiinţă...
Bănuțul norocos a furat o rază
evadată din încleștarea norilor și străluceşte ca un dublon de aur. „Ce se
poate cumpăra cu bănuţul tău?” Stăteam amândoi în uşa cafenelei. Era seara de
jamsession şi se deschidea mai târziu ca de obicei, noi am ajuns mai devreme,
odată cu noi a ajuns şi ploaia. El şi-a scos haina şi ne-am adăpostit sub ea.
„Ce se poate cumpăra cu bănuțul meu? Nimic din ce nu ai deja.” „Deci nu e o
monedă de schimb, ci un fel de reminder.” „Cam aşa ceva.” „Îmi spui şi mie
povestea lui?” „Poate, într-o zi... ” „Văd că zâmbeşti. E o poveste frumoasă?”
„Zâmbesc pentru că îmi place ploaia.” „Îţi place ploaia?” „Tie nu?” „Ba da.
Până în seara însă asta nu ştiam de ce.”
Am virat spre dreapta. Lângă
sediul unei corporații strada era spartă ca un teren minat. S-a oprit ploaia.
Câțiva muncitori, cu vestele lor portocalii, s-au întors fără chef la muncă, eu
am întors mașina spre florăria cu panoul din lemn. Un porumbel își curăță
aripile în fântâna arteziană. Am deschis radioul.
„I'm singing in the rain
Just singing in the rain
What a glorious feeling
I'm happy again”
Mi s-a părut normal să cânt și eu
cât de tare puteam. Șoferul din stânga m-a claxonat zâmbind. Uitasem că am
geamul deschis. Nu mai conta. Pe drum suntem însoțiți uneori de oameni, alteori
de gânduri, de umbre, dar drumul nu e altceva decât o oglindă, vezi în el ceea
ce deja ai in tine și atunci iei cea mai bună hotărâre: să îl duci până la
capăt.
Am ajuns chiar atunci când s-a
întors ploaia. Puteam auzi deja prezența ei pe străzile din apropiere, așa cum
atunci când ajungi mai aproape de sursa apei sunetul țâșnește, crește în mod
constant, mai intens, ajungând la un crescendo până la cele mai uluitoare
armonii. Parcarea era pustie. Am închis strâns pleoapele încercând să-mi
controlez gândurile. Mă simţeam deodată atât de vulnerabilă şi obosită. Am mai
atins o dată bănuțul norocos şi am simţit cum brusc mi se face cald în inimă.
Poate că de data asta...
