 |
| Imagine via Internet |
Ger albastru. Iarnă cu țurțuri și
zăpadă zburând în toate părțile de sub roțile mașinilor. Îmi place iarna. Sunt
unul din acei oameni care nu bifează vara toridă ca anotimp preferat. Nici
primăvara cu dezmățul florilor, nici toamna cu zbaterea frunzelor muribunde pe
ram. Iarna. Gerul care îngheață tot. Nu mai simți nimic. Ești ca un lup
înțepenit în viscol. Ca un țurțure albastru topit de un soare cu jumătate de
normă.
Deschid fereastra. Miroase a zăpadă. Îmi place când ninge. Efemeritatea fulgilor, o metaforă extraordinară pentru fragilitatea vieții pe care o strângem la piept ca pe un șal care ne apără de frig în zilele ce ne iau pe nepregătite, zile sau săptămâni în care se întâmplă atât de multe încât avem nevoie de timp pentru a înțelege totul. Avem nevoie de o viață.
Deschid fereastra. Miroase a zăpadă. Îmi place când ninge. Efemeritatea fulgilor, o metaforă extraordinară pentru fragilitatea vieții pe care o strângem la piept ca pe un șal care ne apără de frig în zilele ce ne iau pe nepregătite, zile sau săptămâni în care se întâmplă atât de multe încât avem nevoie de timp pentru a înțelege totul. Avem nevoie de o viață.