În atelierul ei coborî lumina. Cu zgomot. Asurzitor. Nu şovăi nici un ciob
de timp, izbucni în toate încheieturile luând forma de cub teşit a mansardei cu
pereţi inegali, cu ferestre largi ca nişte ochi îndrăzneţi plus o lucarnă
ciclopică ce se spărsese în acoperiş. Sellma se opri în faţa pânzei albe ca şi
cum povestea care se cerea pictată era deja acolo iar personajele îşi cereau
dreptul la viaţă şi ea trebuia doar să înţeleagă. Uneori nu prea ştia ce va
urma să facă dar simţea, şi în plus îi plăcea riscul de a face totul altfel şi
de a suporta consecinţele. Învăţase că important e să înveţi să priveşti nu
doar pictura ci şi lumea din tine şi cea de dincolo de tine, să înveţi să
descoperi ce e dincolo de prima impresie.
Zăbovi o clipă, îşi aşeză palmele pe pânză, închise ochii, oftă, zâmbi ca
şi cum înţelesese un mesaj doar de ea auzit şi începu să picteze. Picta cu
grabă studiată, cu o lejeritate de gest elegant agăţat de încheietura mâinii,
inventa cu încăpăţânarea aceloraşi culori, se împământenea în tonuri furibunde,
nu se auzeau decât respiraţia ei şi sunetul pensulei pe pânză ca un fâşâit
răscolitor. Ultimele detalii le contura cu vârful degetelor ca şi cum ar fi
vrut să de-a viaţă din propriile mâini, ca şi cum voia să simtă cum culorile
prindeau viaţă sub atingerea ei, de parcă înţelegea emoţiile şi fragilitatea
din nuanţe şi le mângâia protector. Aici era acasă, în lumea ei de culori.
Drum în doi © SP