Conacul avea un aer stătut. Obloanele trase ţineau lumina afară doar un pui
de rază se strecurase prin uşa deschisă arătând nişte firicele de praf ce
zburau întrebătoare în toate părţile. Trase deoparte perdelele grele de catifea
şi deschise larg ferestrele. Lumina zvâcni în salonul amorţit. Afară se
hotărâse să fie de-a binelea vară şi aerul care năvăli grăbit povestea despre
trandafirul de dulceaţă aşteptând să fie cules. Un vânt ştrengar care se dădea
drept briză umflă cearşafurile ce acopereau mobila luându-le drept pânze de
corăbiii. „Da, e mult de muncă aici” îşi spuse cu voluptate. Trase cearşafurile
albe de pe mobilă strângându-le în mijloc. Părea o scenă de teatru. Cortina
fusese trasă. Al doilea act putea începe.
Primul act. Prima poveste din casa ceasului începuse cu paşii lui urmându-i
pe ai ei prin ploaie. Întâia replică îi aparţinuse pianului. O partitură de
Wagner, uitată, adăpostea o dedicaţie cu un scris în care literele se
îmbrăţişau, diluat în mijloc de un strop de ploaie îmbătrânit într-o pată ridată
pe margini de linii gălbui:
Celei care încă nu mă
cunoaşte şi pe care nu o voi cunoaşte pe de-a-ntregul niciodată.
Peste cuvântul „încă” pe prelinse o picătură de ploaie rătăcită în părul
lui.
Îşi amintea ploaia. Ploua în toate felurile care îi erau dragi. O ploaie
răpăitoare, grăbită, răcoroasă, zgomotoasă, răvăşitoare, împrăştiind generos
tunete şi fulgere. Ploaia o prinse în mijlocul grădinii şi se năpusti să-i
potopească părul rebel şi rochiţa subţire de vară. Când ajunse în casă învăţase
povestea ploii până la piele. Râdea înviorată scuturându-şi pletele care
miroseau a pământ ars sărutat de stropi. Se întunecase ca în potopul lui Noe.
Păsările adăpostite în nucul bătrân, ca într-o arcă, tulburau cu ciripitul lor
zgribulit corbul care se credea singur pe lume. Între două fulgere grădina
murea şi învia sub privirea ei. Paşii lui alergând prin ploaie sunau ca nişte
lovituri de vâslă în apa mării... Şi acum auzea aceeaşi paşi. Intră fără să
bată la uşă. Tricoul lui alb era stropit de vopsea.
- Şi tu renovezi, domnule?
- Nu. Am venit să te ajut.
- Nu-mi amintesc să fi strigat după ajutor.
- Ei, nu trebuie să strigi. Am văzut că te căzneai să deschizi fereastra.
- Cum ai văzut? Unde stai?
- Acolo, arătă cu bărbia spre casa de alături.
- Atunci suntem vecini.
- Da.
- Eşti în concediu?
- Nu. M-am mutat de curând aici.
- De ce?
- Am ştiut că te vei întoarce, mademoiselle. Sunt locuri pe care nu le uiţi
niciodată.
Zâmbi privind în jur. Conacul îi dădea din nou acel sentiment de siguranţă,
de linişte, de bine ca şi cum ar fi depăşit noaptea cea mai lungă şi ar fi
ajuns aici.
- Cum se face că te-ai hotărât să renovezi? Conacul ăsta arată ca o
scorbură. Îţi va lua o grămadă de timp.
- Nu îmi va lua nimic, i-l dau de bună voie.
m & M – O iubire ciudată ©
SP
Imagine: via Internet