chiar[1]
în capătul străzii, pe un fel de deal. Un conac frumos, cu o curte largă şi o
grădină mare. Se reîntorsese după mulţi, prea mulţi, ani. Toate feţele erau
noi. Nu mai cunoştea pe nimeni. Era pustiu, doar un vânt amar şuiera ca
rostogolirea unui pârâu de munte, repede, rece, asurzitor, ca atunci, în prima
zi când s-au întâlnit.
— Ce asculţi? Bubuie toată strada.
— Wagner. Uvertura de la Valkiria. Sigur nu-ţi
place.
— De unde ştii? Nu mă cunoşti.
— Nu, şi nici nu vreau să te cunosc.
— Încă nu vreau să te cunosc, ar fi mai
corect, mademoiselle.
— Scoate încă şi afirmația va fi adevărată.
Zâmbise trist.
Gardul viu suferea trist, neîngrijit. Oare o fi
vreun grădinar prin apropiere? În
colţul grădinii era un cireş bătrân. Câteva cireşe negre, uscate, atârnau pe crengi.
Atunci, în a doua zi după ce s-au întâlnit, el
ţinea cireşe amare în căuşul palmelor. Globuri mici, rubinii, aproape negre. Ea
culegea câte una cu vârful degetelor şi mânca.
— Sunt amare.
— Ştiu, dar îmi plac
Zâmbise amar. O îmbrăţişase. Îl împinsese cu
palmele. Cămaşa lui albă se
umpluse cu pete roşii de cireşe amare.
Privi în dreapta unde stătea cuminte o băncuţă
albă, frumoasă, cu un spătar dantelat plin de pete ruginii. Trebuie vopsit. Se
însera.
— Diseară la ce oră ne întâlnim?, o întrebase a
treia zi.
— Nu-mi amintesc să fi stabilit că mă întâlnesc
cu tine.
— Păi, altfel cum să ne cunoaştem?
— Nu vreau să ne cunoaştem.
— Nu cunoşti pe nimeni aici.
— Şi? Aşa îmi place.
— Pe mine ţi-ar plăcea să mă cunoşti.
El i-a zâmbit răscolitor. Ea l-a privit cu ochi
de gheaţă.
Vântul îngheţat începu să bată din nou alungând
mulţime de frunze care alunecau foşnitor pe piatra terasei ca pe o bucată de
gheaţă. Terasa trebuia lustruită şi o dală care lipsea trebuia înlocuită. Părul
îi flutura rebel, o picătură de ploaie sărută vârful ceştii de cafea.
A patra zi după ce s-au întâlnit el îşi vârâse
capul pe fereastra deschisă.
— Vrei să-ţi fac o cafea fierbinte? E rece
afară. De ce nu închizi geamul?
— Lucrez.
O sărutase neaşteptat. Pe fugă. Ea îl lovise cu
capătul de creion peste nas. O
privise mirat, cu un ochi pe jumătate închis.
Vântul trânti o fereastră. Un ochi de geam era
spart. Trebuie reparat. Şi fereastra dinspre miazăzi ar trebui înlocuită.
Ziua începea să fie înlocuită de noapte. Lumina se închidea în sine, doar o rază de soare
se odihnise o clipă pe banca de pe terasă. Lemnul încă mai era cald.
În a cincea zi ea stătea pe un scaun pe peluza
din faţa casei cu un teanc de foi pe genunchi şi scria de zor. El își luase un
scaun şi se așezase lângă ea.
— Ce scrii?
— Un eseu. Trebuie să-l termin repede.
— Despre mare?
— Îhî.
Îi urmărea mâinile plimbându-se nervoase peste
foaia albă. Îi strânsese mâna. Mâna lui era
caldă. Şi-o trăsese pe a ei cu un gest brusc.
— Aş putea să te ajut. Ştiu multe despre mare.
— M-ai ajuta dacă ai pleca.
O sărutase din nou. Nu-l mai lovise. Îl împinsese.
Căzu cu tot cu scaun în iarba verde. Când se ridicase avea un zâmbet rănit.
Iarba din curte era îngălbenită şi plină de petice
de pământ ca nişte răni deschise care aşteptau nerăbdătoare să fie oblojite cu
gazon proaspăt. E mult de
lucru aici. E neapărat necesar să îmi fac o listă. Căută în geantă printre farduri, rujuri şi nimicuri
zornăitoare o agendă şi un pix.
Își amintea că în a șasea zi, într-o după-amiază,
el apăruse iar de nicăieri.
— Ce notezi?
— Programul meu pe toată săptămâna. Sunt foarte
ocupată. Am venit aici ca să lucrez.
— Nu eşti în vacanţă?
— Nu.
Zâmbise. Un zâmbet nedumerit.
În a șaptea zi el îi spuse:
— Copiii noştri ar trebui să-ţi semene.
Zâmbise şmechereşte. Ea îl privise lung.
— Vezi că te-ai putea îndrăgosti de mine şi te voi face să suferi.
El zâmbise din nou, stins.
Se stingea cerul. Un unghi de cocori pleca spre sud.
— Mâine plec.
— Te întorci?
— Nu.
— Vin cu tine. Aşteaptă cinci minute să-mi strâng nişte lucruri într-o valiză.
Îl privise tăios. Nu-i plăcea să aștepte, n-avea timp. O privise tandru. Se îndrăgostise.
Casa îndrăgostită de lumină se întuneca. Umbrele miroseau a igrasie. Terasa aștepta luna cu mâinile în poală. Un croncănit tomnatic, gri-închis, aproape negru, tăia liniştea. În grădina neîngrijită un nuc bătrân strânsese în jurul lui un mănunchi de ciori. La rădăcina-i dezvelită o cioară neagră, mirosind a cimitir, ciocnea o nucă spartă şi un corb curios îi dădea târcoale cu un mers greu, ca de elefant.
Într-o revistă despre Africa, demult, citise că elefanții au cimitirul lor, un loc anume unde se retrag atunci când simt că mor...
Se lăsase noaptea. Întunericul se decojise și tropăia peste conacul vechi, terasa frumoasă, cu bancă albă şi spătar dantelat, peste frunze risipite, ceaşca de cafea, părul fluturat...
Vântul căuta un început de furtună...