 |
| Roman Opalka |
Mi-era
de o dimineaţă cu ploaie. Să botez cu apă neîncepută din cer tuşul cu care-ţi
căutam chipul pe o coală albă. Poate pentru că şi ochii mei voiau să-l audă,
mai întâi ţi-am scris numele alegând nişte litere frumoase ca o caligrafie
fugită pe fereastra unui pergament ascuns într-o bibliotecă cu cărţi pe care tu
mi le citeai. Pluteau frumos într-un gri diluat de nişte picături care până
acum o clipă se ţineau cu amândouă mâinile de streaşină, dar s-au hotărât să
poposească fluierând a cer deznorat pe desenul meu. Cercuri mari iscate din
vârful peniţei se roteau ca un vals îmbietor în jurul numelui tău şi le
înfrunzeam spre a fi copac cu rădăcini într-o plutire de Phoenix care tăia
fâlfâind pagina ce începuse a vorbi despre tine pe limba frunzelor ce
desfrunzeau gândul. Picăturile de ploaie şi stropii de tuş au prins a se
îmbrăţişa cu patimă şi cădeau cu zgomot de petale de flori care nu ştiau gustul
culorilor. De sub mâna mea dreaptă începuse să urce la cer o scară de frunze ondulându-se,
dansând ca o iederă îndrăgostită de înaltul la care visa. Capătul ei, liră,
cânta monocrom liedul celor două non-culori îngânată de mulţime de griuri
dezlănţuite ce au început să strige după o zvâcnire cu fluturi albi conturaţi
cu noapte fără lună. O linie fină ca un început de vis despica pagina în două
şi albul de satin a început să primească conturul chipului tău despre care
povesteam cu ochi ce gustau sunetul ploii şi buze ce-ţi vedeau dunga dintre
sprâncene cu un sărut descreţit. Ochii tăi se deschideau senin. Clipeau şi
alungau ploaie de globuri negre ce alunecau devenind inorog tropăind întunecat
tulburând un val dintr-un izvor cu apă din începutul lumii unde un nor rotund
îmbrăţişa un cer negru spart de stele argintii. Şi peste toate astea zbor din
flori de liliac alb îmbătând chipul tău în alint transparent.
Mi-era
de o dimineaţă cu ploaie. Ţi-era să te îmbeţi în ceas de noapte cu vin de
liliac alb.
© SP