Marea ispiteşte plaja într-o zi abia începută. Apă şi nisip într-un dans ce
caută timpul în cele mai neobişnuite locuri. O plasă de pescuit agăţată între
doi piloni pare pânza ideală pentru crivăţul pictor ce aruncă în toate părţile
cu zăpadă ca un artist dezinvolt experimentând forme din cele mai bizare.
Silueta lui Sakir, ca o santinelă înfăşurată în pelerină, veghează micul port
cu ochi de pirat. De la distanţă pare şi el un pilon negru fluturând o aripă
întunecată, tăcând, privind, aşteptând. O scoică mică înfiptă în nisip ca o rană
deschisă culege fulgi în vreme ce vântul culege poveşti şi le îmbarcă pe puntea
corăbiei cu pânzele întinse a drum lung unde a rămas sufletul bătrânului
marinar. Un pescăruş zăpăcit, vârât în aripi până sub ochi, măsoară grăbit plaja
de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, pierdut în albul ce împărăţeşte
peste lumea din golful vacanţelor. m nu se mişcă, continuă să fixeze marea,
hipnotizată. Tace. Din când în când notează ceva într-un jurnal cu coperţi liliachii suflând în pumni ca să-şi încălzească degetele. În urma ei soarele timid
lasă o umbră ca un ghem strâmb scăpat din gheruţele unui pisoi jucăuş. Plaja
îşi ţine nisipul aproape. Ţărmul vuieşte. Marea. Marea. Nimic ce s-ar putea
cuprinde doar cu ochii. Dor. Sunetul unui vapor scuturând ceaţa o surprinde.
Ascultă. Înţelege. Simte. Scrie. Scrie. De ce n-ar scrie dacă marea îi
povesteşte atât de multe? Marea. Marea. Scutură creionul ca şi cum ar scutura o
pensulă... şi scrie. Marea dansează purtată pe braţe de un vânt maiestuos,
toate faldurile de mătase turcoaz se înfioară, se răsucesc, se rotesc alergându-se
unul pe altul până la stâncile îngheţate ce le răsfiră în dantele de spumă, în
aburi ca nişte ceţuri plutind elegant în poala cerului gri. Un val imens din
rochia-i de brocarturi şi alge se năpusteşte peste corabie măturând puntea ca o
trenă de apă într-o sală de bal, înfăşurându-se apoi ispititor în jurul un far
ca un prinţ îmbrăcat în uniformă de gală, învăluindu-l cu totul, întunecându-i
ochiul de lumină ca apoi să treacă mai departe, cu dezinvoltură, răvăşind un
pescador, golindu-i buzunarele de peşti zornăitori spre a-i risipi fără regrete
în cele patru zări lăsându-l lefter şi trist în mijlocul unui pustiu de apă.
Marea, marea, marea trece mai departe deschizându-şi evantaiul, flutură din
genele-i de apă, lungi, peste portul încremenit şi se opreşte să-şi tragă
sufletul în linia depărtărilor. Oftează. Tace. Sprijinită de stânci priveşte
cerul. Cerul priveşte în ea... şi ninge.
m & M – O iubire ciudată, © SP
m=mademoiselle
