- Dacă nu te joci de-a viaţa nu ştii să trăieşti. Aşa credeam, asta mi s-a
întâmplat mie demult. Dar jocul ăsta te termină. E bun până la un moment, dar
vine o zi, peste o lună, peste un an, poate chiar mai mulți ani, când vei fi
bolnav de fuga asta, de viaţa trăită pe muchie de cuţit, de dragostea ca o
victorie, ca un lucru pe care trebuie să-l faci şi îl bifezi cu nonşalanţă aşa
cum bifezi şedinţa de board din fiecare săptămână. Nu mai eşti tulburat ca
pentru prima dată în viața ta. Nimic nu mai contează. Şi dintr-o dată, fără să
te aştepţi, îţi dai seama că lucrurile nu sunt cum te-ai fi aşteptat să fie. Nu
mai eşti persoana pe care ai crezut odată că te poţi baza. Schimbări lente,
subtile, implacabile te aruncă în beznă şi, fără să înţelegi de ce şi cum,
treci dincolo de tine, acolo unde conştientizezi că ai uitat de ce îţi doreai toate
astea şi începi să te întrebi dacă de fapt nu ţi-ai fi dorit decât...
- Decât?
- Dragoste adevărată? Nu-mi amintesc, dar asta trebuie să fie. Asta ar
trebui să ne dorim, nu-i aşa, Tea?
SP, Străinul din cafenea © SP
Imagine: Theme from Joel Robinson