„Deschid Gazeta de seară de ieri
şi acolo scrie depre noi doi.
Scrie că la început va fi din nou cuvântul. Dar, deocamdată, la şcoală li se
bagă în cap copiilor, tot pe stil vechi, că mai întâi a fost o explozie mare şi
tot ce a existat s-a împrăştiat în toate părţile.
Şi cum că toate ar fi existat dinainte de explozie – şi cuvintele încă
nespuse, şi toate galaxiile văzute şi nevăzute. Tot aşa, în nisip trăieşte
viitoarea sticlă şi firele de nisip sunt, iată, seminţele acestei ferestre
dincolo de care tocmai a trecut în fugă un băieţel cu o minge băgată sub
tricou.
A fost aşa, o concentrare de căldura şi de lumină,
Şi ca dimensiuni, cămăruţa asta, fără ferestre şi fără uşi, plină de
oameni, ne spun oamenii de ştiinţă, era cam ca o minge de fotbal. Sau ca un
pepene. Iar noi eram nişte seminţe în interiorul lui. Şi, uite, totul s-a copt
acolo s-a, după ce s-a umflat, a pocnit pe dinăuntru.
Arheopepenele a plesnit.
Seminţele au zburat care încotro şi au prins rădăcini.
O sămânţa a dat lăstar şi lăstărul a devenit copacul nostru, iar umbra
ramurilor lui alunecă pe pervaz.
O alta a devenit amintirea unei fetiţe care voia să fie băiat.
Cea de-a treia sămânţă s-a spart acum mulţi ani şi a devenit un tânăr
căruia îi plăcea când îl scărpinam pe spinare şi ura minciuna, mai ales când
toţi încercau să-l convingă de la toate tribunele că nu există moarte, că toate
cuvintele scrise sunt un fel de tramvai care te duce la nemurire.
Stăteam lângă foc şi ne acopeream feţele cu palmele, privindu-ne oasele
degetelor care se conturau prin ţesutul roşu translucid. De sus cădeau fulgi de
cenuşă – paginile arse, calde.”