Era
genul de om care crede în lucruri imposibile, care vede miracole întâmplându-se
peste tot și vrea să te convingă și pe tine că ele există, care chiar și atunci
când avea o mână proastă și pachetul subțire de cărți de joc nu promitea nimic
bun știa că va câștiga pentru că era pregătit, întotdeauna, să încalce regulile
fără teama de a fi prins în flagrant, cel puțin jocul pe muchie de cuțit merita
riscul. Nu știa să evite necazurile. Se adâncea în ele așa cum te îngropi seară
de seară într-un bar plin de fum și băuturi proaste căutând întrebări unor
răspunsuri cu care nu știi ce să faci. Nu știa cum să fie altcineva, nu știa să
trăiască după convențiile sociale acceptate tacit de fiecare dintre noi, dar
era viu, sau cel puțin pretindea că este. Un Icar rămas în viață din
întâmplare, un Icar al cărui unic destin era să-și apere aripile de foc, dar
mai mereu era la un pas de a și le distruge.
Simțeam
în prezența lui că eram martora unui puzzle, a unei construcții din mii de
piese care se îmbinau în fiecare zi construind un destin chiar sub ochii mei.
De
câteva zile începuse să-și amintească frânturi. La început imagini, apoi
sunete. Claxoane, frâne bruște, trântiri de portiere, zgomotul ștergătoarelor
de parbriz…
—
Ploua? l-am întrebat.
A
strâns ochii încercând să înțeleagă întrebarea și a luat de la capăt toate
acele gesturi care repetate, știute, îi făceau bine. A scos tabachera din
buzunarul hainei, a așezat-o lângă ceașca de cafea, a sustras o țigară, a
vârât-o în colțul gurii și mi-a cerut un foc, așa cum făcea de fiecare dată.
După ce a terminat de fumat țigara a băgat tabachera la loc în buzunar, a
sorbit din cafea și a zis:
— Cum ar trebui să fie când plouă?