Ploaia hotărăşte forma oraşului. Îl lăcuieşte ca
pe un tablou suprarealist, proaspăt, îl diluează, îl măreşte ca văzut prin lupa
unui căutător de mister în negrul nopţii ca o scenă cu cortina trasă. O
creatură gigantică plină de ochi dreptunghiulari de lumină palidă atârnând greu
în ramele ferestrelor plutind deasupra panglicilor sticloase de asfalt cu ochi
rotunzi trecând în viteză peste apa şiroind ritmic. Ştergătoarele de parbriz se plimbă
frenetic de la stânga la dreapta ca două mâini grăbite să şteargă lacrimi de pe
un obraz trist. Miezul de noapte se apropie greu, tărăgănat,
scuturându-şi orologiile cu turn de ceasuri încărcate cu stropii cântând blues.
De-a lungul unei cafenele linia continuă de lumină în culori de neon aleargă
odată cu zgomotul de voci care uşor, uşor rămân în urmă ca nişte şoapte
dezvelind creaturi cu braţe uriaşe proiectate pe sticla vitrinei ude. Lângă
automatul de cafea un gest, o mână cu degete frumoase, lungi, ivindu-se brusc
din negrul unei pelerine de ploaie, căutând în buzunarul adânc mărunţiş pentru
o cafea amară, ultimă, pare desprins dintr-un film noir. Dacă am avea timp să-i
ascultăm povestea, dacă timpul ne-ar îngădui să-l stăpânim, dacă... Mereu ne
cheamă locul de unde am pornit. De câte ori ne întoarcem într-un loc până îl
putem numi acasă? Nu avem timp să răspundem, ploaia ne ispiteşte iar privirea
spre siluete grăbite, nevorbite, arhivate într-o clipă uitată deja. Câte
cuvinte au rămas nespuse în ziua peste care ploaia trece cu nonşalanţă, nu ştie
nimeni. E deajuns să priveşti lumea trecând pe trotuar, să înţelegi greul zilei
aşteptând liniştea nopţii înconjurat de siguranţa lucrurilor tale şi cu
fârâitul unei pisici alături. Oraşul nu se mai vede. E potopit, răpăit, înecat
de apă. Tace. Vorbeşte numai ploaia. Ploaia in the bad mood. Ce departe pare
dimineaţa când cea mai dificilă alegere era: cafea neagră sau cu lapte? Umbrela
sau ploaia? Sau... ? O fată sub o umbrelă imensă citeşte o carte sub felinarul
din staţia de tramvai. O staţie înainte de capăt. Nevoia de a fi fost. Un loc
unde să-ţi odihneşti privirea pe întinsul drumului pieptănat de fire lungi de
apă, întuneric lichid şi uşi glisante deschizându-se fără de rost. Oraşul îşi
spală faţa pregâtindu-şi botezul. Trebuie să-l trăieşti fără teamă, fără
ezitări, fără remuşcări până la ultima oră rămasă suspendată undeva în
începutul unei zile noi. Şi jazz. Şi dimineaţa. Ştie oraşul de ce îl găseşte
ploaia mereu nepregătit?
- Ce-a fost mai întâi, domnule? Ploaia sau jazzul?
- Mai întâi a fost oraşul după aceea noi. Jazzul avea nevoie de un oraş,
oraşul de o poveste de dragoste, povestea de dragoste de noi.
-
Şi ploaia?
-
Ploaia ne căuta pe noi, mademoiselle.
m & M – O iubire ciudată ©
SP