Fulgologia

Cumpărături, cumpărături... Mi-am cumpărat o căciulă cu moţ şi am pornit în căutare de zăpadă pentru un om cu ochii de cărbune. Ar trebui să mai ningă. Zăpada de până acum nu-mi ajunge. M-am oprit să beau o cafea cu scorţişoară. În cafenea se cânta nostalgic:

Dust in the wind

All we are is dust in the wind...

Şi acolo, în cafenea, răsfoind o revistă, am găsit un motiv să iubesc iarna: fulgii de nea! Fiecare fir de praf cosmic ce coboară în timpul iernii spre pământ se transformă într-un fulg de nea, scria sub fotografia unui fulg fotogenic. Nu există doi fulgi la fel doar simetria celor şase colţuri, fiecare crescând în mod independent influenţat de ceea ce întâlneşte în căderea lui aşa cum tu ești o persoană diferită pentru fiecare om cu care îţi încrucişezi drumul. O varietate de forme complicate plutind spre pământul în care îşi vor găsi liman. Nu-i aşa că ne asemănăm foarte mult cu fulgii de nea? Eu una mi-aş recunoaşte fulgul geamăn imediat, după ascuţişul colţilor, pardon, al colţurilor, aşa că azi, din solidaritate, m-am hotărât să-i spun bun venit fiecărui fulg pe care îl voi întâlni. Şi anul viitor vreau să studiez fulgii. Fulgologia. Noua ştiinţă de început de an.

P.S. În revistă am găsit un bonus; abţibilduri pentru unghii cu fulgi de nea! Oh, yes!

Miracolul

-— Vorbesc, vorbesc, Tea, dar sunt adevăruri tăcute care duc spre locul cel mai important, cel din inima noastră, şi noi ne încăpățânăm să uităm. E mult mai simplu să urmăm schemele simple încercate de alţii, să învăţăm din greşelile altora, aşa nu învăţăm niciodată din greşelile noastre, nu avem timp să le facem, suntem prea ocupaţi cu respectarea regulilor. Eu am fost unul dintre aceia de la care ai fi putut învăţa mult. Am trăit din plin, am greşit pe măsură, dar încă nu am aflat de care parte a drumului e fericirea: la început sau la sfârşit? Poate că distanţa asta dintre început şi sfârşit, pe care o măsurăm cu viaţa, e de fapt locul unde ar trebui să fim fericiţi... De ce nu suntem, nu am aflat încă.

— Nu poţi afla asta singur.

Și-a pus puţin lapte în cafea urmărind cum se roteau împreună negrul cafelei şi albul laptelui, apoi a ascultat atent ca şi cum s-ar fi aşteptat ca ploaia să se prăvălească iar peste pervazul ferestrei, să-l ia cu ea şi să dispară acolo unde toate râurile se întâlnesc cu marea.

— Poate că ar trebui să fur o viată. La asta mă pricep cel mai bine. O viaţă în doi. De pariat nu mai vreau, nu mai am cu ce. Cum ar fi să pariezi cu viaţa ca să-ţi câştigi viaţa? Ar fi un miracol fără să-l fi dorit.

— Niciun miracol nu se întâmplă fără să-l fi dorit.

— Pentru mine miracolul este că mi-ai ieșit în cale. Am citit odată o carte a unui scriitor român în care toate personajele ori muriseră, ori mureau, ori se pregăteau să moară. Am murit, mor, voi muri. Cam așa eram eu când te-am întâlnit, Tea. Acum în fiecare zi îmi spun: Trăiesc!

SP,, Străinul din cafenea

© SP

Imagine: Lara Zankoul 

Scrisoare de trimis în cele patru colţuri ale inimii

O inimă de pluş. Roşie. Mare. Uriaşă. Gigantică. Cineva încearcă să o bage în casă pe uşa de la intrare. Se opinteşte, împinge, inima nu prea e de acord, se împotriveşte, opune rezistenţă, bombăne tic-tac, tic-tac, dar până la urmă cedează şi cad amândoi de acord. Cad pe hol, uşa se închide, eu continui să privesc în urmă. Poate că inima de pluş va scoate capul pe geam. „Unde ţi-e capul?” M-am lovit de un stâlp. Ba nu. De un domn cu un bec la pălărie şi în buzunar cu o cabină de telefon păzită de un corb care se recomandă a fi secretarul foarte personal al lui Edgar Alan Poe. Când sună telefonul corbul anunţă ora exactă: „Alo? A fost ora 3 acum 55 de minute. Urmează ora 4 pe partea dreaptă a oraşului.” Vai! Am întârziat. Traversez în grabă pe culoarea roşie a unei umbrele închisă a soare. În intersecţie, patru blocuri turn bârfesc o tonetă care vinde ziare scorojite tipărite cu vopsea stacojie. „Scandalos!” se revoltă o antenă de la etajul şapte. „Tocmai ea. Ar trebui să tacă ţinând cont de programele pe care le transmite”, bombăni pe sub frunze un arţar furios că toamna îi foloseşte frunzele pentru jocul de-a Mă iubeşte, nu mă iubeşte... M-am rătăcit. Încotro? Stânga? Dreapta? Un nor care răspunde la numele de Cumulus s-a proţăpit în faţa semnului de circulaţie şi nu vrea în ruptul cerului să se dea la o parte. Şi tocmai azi vântul de miazăamiază e la oculist. E drept, i-a cam slăbit vederea. Acum două zile a nimerit din greşeală într-o mansardă şi a ieşit de acolo doar cu ordin de evacuare după ce a fost reclamat de fantoma lui Sir John al şaselea, care avea un acces de veselie autumnală gravă şi nu putea râde decât dacă era singur, maladie de care suferea cam de vreo sută de ani, de pe vremea când fantoma lui Lady Annabell a fugit în Lumea Nouă cu fantoma unui pirat. Lumea opt era pe atunci încă necunoscută. „Divaghezi, divaghezi şi iar întârziem...” mă admonestează noua mea pereche de pantofi carmin potrivindu-şi pasul cu o pereche de pantofi de step pregătiţi pentru Singing in the rain. „Vineee ploaiaaaa!” strigă un pantof cu o gaură în talpă intrând grăbit într-o cafenea cu uşa între deschisă şi închisă. Eu fug înaintea ploii. Magazinul din colţ deschide fix la fix şi nu vreau să pierd promoţia de toamnă. Am cumpărat deja câteva septembrii, am rezervat din timp un noiembrie uşor violet, uitat de un poet supramelancolic într-o locuinţă lacustră, dar am ratat un octombrie brumat. Zăpăcită cum sunt în zilele fără joi îmi uitasem buzunarul acasă, aşa că de data asta mi-am luat măsuri de prevedere. Am trimis banii înainte, după ce le-am dat adresa şi le-am desenat o hartă cu toate cele cinci puncte cardinale. Al cincilea e de rezervă. Just in case. Din fericire nu s-au rătăcit. Bancnotele au ajuns primele şi aşteaptă pe tejghea, mărunţişul aşteaptă la automatul de cafea, în vreme ce o bancnotă de zece a cumpărat deja un bilet pentru locul de la geam din tramvaiul numit dorinţă. Cum adică unde plec?

Imagine:Berit Kruger-Johnsen

© SP

Pentru cine moare toamna atât de frumos?

Foto: Alin Brotea

Toate cărţile de basme ascunse în rafturi îşi pregătesc paginile pentru nopţile lungi şi reci, nopţi cu muzee de stele şi o lună rară căutată de corbi, eternii aristrocraţi, printre cinci crengi strâmbe cu o ultimă gutuie fără bagaje somnolind lângă un cuib primitor. În sticla geamului, brumată, ceaşca de cafea pare lampa lui Aladin din care iese, unduindu-se îmbietor, un duh mirosind a weekend şi a trei dorinţe nemaiauzite. O rază sprijinită de tocul uşii cercetează ziarul din prag, proaspăt, luminând pagina cu versuri de dragoste dată în pârg. Vântul trist protestează vehement că nu mai are nori de alungat de-a largul cerului gri-gri. Nu mai stă să plouă de mult. Norii s-au mutat undeva departe să fie scaune pentru o filarmonică de vrăbii şi umbreluţa roşie stă îmbufnată în cuierul de haine cu o pălăriuţă de vară pe cap şi mănuşi în buzunarele pline de ghinde. Râsul nepăsător al frunzelor aşterne covor pe iarba cu fire subţiri ca nişte pitici vegetarieni, flămânzi de soare. Dimineaţa a plecat de câteva minute şi o amiază caldă cu parfum de crizanteme galbene i-a luat locul instalându-se comod pe o movilă de mere roşii, bucuroase că toamna a venit la întâlnire. Ea a reţinut exact locul şi a venit la fix, merele s-au luat după ceasul din centru, rămas în urmă cu o oră ce avea multe de povestit, şi au mai zăbovit pe ram până să coboare unul câte unul rostogolindu-se apoi la picioarele unui trunchi de nuc bătrân cu scorbura plină de licurici şaşii. Focul din cămin scutură casa de frig, violoncelul lui Yo-Yo Ma o eliberează de linişte şi am o stare de întrebat timpul pentru că vreau să înţeleg de ce doar acum foşnesc frunzele atât de frumos, de ce pensulele de pictat se simt bine în cana de lut neagră cu buline albe, de ce ziua miroase a plăcintă cu mere şi a nuci verzi, focul e vesel, pisoii leneşi iar castanele sunt gata de copt. De ce abia acum înţeleg ce dor mi-a fost de arămiu, de ruginiu, de auriu... Ştiu, pentru toate astea toamna moare încet, încet până când totul va fi ca un peisaj desenat cu creionul pe o hârtie albă ca în copilărie, dar până atunci hai să ne întrebăm unul pe altul: pentru cine moare toamna atât de frumos?

Addicted

Într-un cuib din teiul acum auriu un cocostârc mic învăţa să se întoarcă, ea nu se putea lăsa de drum. Nu te poţi lăsa de drum ca şi cum te-ai lăsa de fumat, să stingi un capăt şi să nu mai aprinzi altul. Şi ea era un drumeţ înrăit, pe tălpile ei scria Addicted, nu se putea opri. Privi de-a lungul drumului ce şerpuia sub copacii ruginii. Drumul ăsta părea un culoar luminat difuz, cu un capăt ispititor. Un culoar lung pe care trebuia să-l străbată. Nu credea că mai putea căuta drumul cu aceiaşi ochi. Până în seara asta nu mai trecea pe acolo decât din întâmplare, nu-i mai căuta nuanţele şterse. Nu trecea nici tăcând, nici vorbind. Se descălţa de pantofi ca nu cumva să-i audă căutându-l. Cu tălpile goale nu se auzea că trece şi se felicita în gând pentru puterea de a păşi normal. Trecea mai departe aprizând un nou drum doar ca să-i vadă flacăra, să-l ardă până la capăt cu trecerile ei de mai multe feluri. Le preatrăise cu el, le murise singură. A rămas cu drumul, cu drumul ce o ducea iar spre..

.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: Vladimir Nikulin

Fata cu fluturi în păr

Fata cu fluturi în păr

ţinea o fereastră în palmă.

Era devreme

într-o dimineaţă cu umbre

şi florile de hârtie

scrise pe furiş

cu tuş din praf de noapte

înfloreau una câte una.

Norul de pe umărul drept

căsca plictisit între două ploi –

nu ştia ce caută ochii

în cerul fărâmiţat.

Poate o linişte fragilă,

o singurătate pusă pe fugă

de miezul depărtat

al unui portocal înflorit.

Fata cu fluturi în păr

ţinea o fereastră în palmă.

Şi abia acum,

spre seară,

îngerii au înţeles de ce.

© SP

Imagine: Catherine Alexandre

Barca de hârtie

Şi-a aruncat sandalele şi a pornit încet prin apă. Ţinea în palme o barcă de hârtie cu un gest delicat, aşa cum ţii ceva de preţ de care îţi vine greu să te desparţi. Nu ştia de ce făcuse asta, de ce tot ce-i scrisese în seara aceea pe foaia ruptă din jurnal i se păruse prea mult şi credea că singurul lucru logic era să o încredinţeze mării, aşa cum arunci în valuri o sticlă cu un mesaj înăuntru, doar că bărcuţa ei odată găsită va fi fost spălată de apă şi tot ce scrisese va rămâne numai în sufletul ei.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: Julie di Waroquie

Drive on

Țineam strâns paharul de cafea. Nu mi-am dat seama că era fierbinte. Orașul era rece, gri. Ploua. Ploua așa cum un îndrăgostit își așteaptă iubita la prima întâlnire: cu nerăbdare. Pe trecerea de pietoni un clovn grăbit spre o serbare care se ținea la grădinița de vizavi scăpase jos cutia cu mingi colorate.  Strada s-a colorat cu globuri. Ca atunci, în ziua aceea, în anul acela când...

Am oprit mașina. Trecerea de pietoni se umpluse acum de copii care alergau după mingile colorate. Fluturi gălăgioși scuturând liniștea din temelii. Sigur voi întârzia. Sau cu puțin noroc... Mi-am privit bănuțul norocos agățat de brățara din mărgele de turcoaz. Mi-a dăruit-o Ema, de ziua mea. O cumpărase din America de Sud. „Aztecii și Incașii considerau turcoazul mai prețios decât aurul. Doar regii aveau dreptul să-l poarte. Ai grijă cum îl porți.” Dimineață am căutat în dressing ceva de îmbrăcat care să o pună în valoare. Am oscilat între bluza yellow olive și cea de voal negru. Am ales-o pe prima. Negrul e prea sobru plus că bluza oliv e ca un poncho, sau ca o pelerină de ploaie, largă atât cât să-mi dea senzația aceea de libertate.

Cafeaua s-a răcit. Am băut-o pe jumătate și am așezat paharul în suportul de deasupra bordului. Trecerea de pietoni s-a golit de copii, ploaia a șters urmele, ștergătoarele de parbriz așteptau.

Am pornit mașina mai mult ca să scap de claxonul unui șofer mai grăbit decât mine. Bănuțul se lovea de brățară scoțând un sunet metalic. Sunetul îmi amintea de vacanța la Roma, cu moneda aruncată peste umăr în apă, în Fontana di Trevi. „Sigur ne vom întoarce”, mi-a spus. Nu ne-am întors. Nu împreună. Am rămas cu fotografiile Fontanei, triumful baroc al unei bijuterii de apă și piatră.

Am oprit la semafor, ploaia s-a oprit deasupra orașului. Cine oprește ploaia în loc atunci când se trezesc păsările și salcâmii? Norii se revarsă așteptând umbrele deschise și bărci din hârtie. La cafeneaua din colț se servește micul dejun. E vremea clătitelor cu petale de trandafir. Miroase ispititor.

O pisică neagră trece strada privind îngrijorată în jur. Teama oamenilor sperie pisicile negre. Cine aduce ceasul cel rău? Încerc să-mi amintesc o explicație savantă. Știu că am notat-o undeva. Patru rânduri. Îmi amintesc scrisul grăbit, dar nu reușesc să descifrez mesajul. Cred că în primul rând scria că norocul și-l face omul singur. Noi alegem locul în care vrem să fim.

În centru era plin de mașini. Fiecare mergea spre altă destinaţie. Un tânăr cu căștile iPhone-ului în urechi s-a hotărât în sfârșit să treacă strada. Nu se grăbește, nu aleargă. Dă impresia că are gândul zdrelit de toate întrebările vieții. Răspunsurile care să te lămurească ce se întâmplă cu adevărat nu vin niciodată. Sau vin prea târziu.

Deschid geamul lateral. În parcul golit de ploaie liniştea s-a integrat perfect, fără obsesii, fără hotărâri care să nască incendii. Ochii navighează spre un vis care mă strigă din toate părţile să îmi arate calea până la timpul care s-a condensat într-o clipă când nu se mai stă de vorbă cu logica. În lipsa argumentelor îmi amintesc iar modul în care ne facem planuri împărţind răspunderi zilelor, făcând tranzacţii cu orele ce fac salturi în gol. Sfârşitul convingerii că putem obține totul nu este de fapt marea eliberare? Sau doar îngropăm procese de conştiinţă...

Bănuțul norocos a furat o rază evadată din încleștarea norilor și străluceşte ca un dublon de aur. „Ce se poate cumpăra cu bănuţul tău?” Stăteam amândoi în uşa cafenelei. Era seara de jamsession şi se deschidea mai târziu ca de obicei, noi am ajuns mai devreme, odată cu noi a ajuns şi ploaia. El şi-a scos haina şi ne-am adăpostit sub ea. „Ce se poate cumpăra cu bănuțul meu? Nimic din ce nu ai deja.” „Deci nu e o monedă de schimb, ci un fel de reminder.” „Cam aşa ceva.” „Îmi spui şi mie povestea lui?” „Poate, într-o zi... ” „Văd că zâmbeşti. E o poveste frumoasă?” „Zâmbesc pentru că îmi place ploaia.” „Îţi place ploaia?” „Tie nu?” „Ba da. Până în seara însă asta nu ştiam de ce.”

Am virat spre dreapta. Lângă sediul unei corporații strada era spartă ca un teren minat. S-a oprit ploaia. Câțiva muncitori, cu vestele lor portocalii, s-au întors fără chef la muncă, eu am întors mașina spre florăria cu panoul din lemn. Un porumbel își curăță aripile în fântâna arteziană. Am deschis radioul.

„I'm singing in the rain

Just singing in the rain

What a glorious feeling

I'm happy again”

Mi s-a părut normal să cânt și eu cât de tare puteam. Șoferul din stânga m-a claxonat zâmbind. Uitasem că am geamul deschis. Nu mai conta. Pe drum suntem însoțiți uneori de oameni, alteori de gânduri, de umbre, dar drumul nu e altceva decât o oglindă, vezi în el ceea ce deja ai in tine și atunci iei cea mai bună hotărâre: să îl duci până la capăt.

Am ajuns chiar atunci când s-a întors ploaia. Puteam auzi deja prezența ei pe străzile din apropiere, așa cum atunci când ajungi mai aproape de sursa apei sunetul țâșnește, crește în mod constant, mai intens, ajungând la un crescendo până la cele mai uluitoare armonii. Parcarea era pustie. Am închis strâns pleoapele încercând să-mi controlez gândurile. Mă simţeam deodată atât de vulnerabilă şi obosită. Am mai atins o dată bănuțul norocos şi am simţit cum brusc mi se face cald în inimă. Poate că de data asta...

© SP

Povestea a fost inspirată de această fotografie făcută de Lucia Reich

Sunt seri făcute anume pentru poveşti

- De ce zâmbeşti, Tea?!

- Sunt seri făcute anume pentru poveşti. Ca seara asta.

Aş fi vrut să adaug pentru poveşti în doi. Am tăcut şi m-am ascuns după ceaşca mea de cafea. Am sorbit. Era fierbinte. M-am fript. Mi-au dat lacrimile. A zâmbit, avea un zâmbet amar, amar ca o cafea turcească, şi mi-a şters lacrimile cu vârful degetelor. Era mai mult decât o mărturisire

Uneori nici nu ştim câtă viaţă este în poveştile din noi înşine.

- Ai răbdare, Tea. E nevoie de răbdare ca o poveste să se poată spune până la capăt.

Şi-a aprins o altă ţigară scăpărând de câteva ori bricheta şi mi-a privit lung mâinile care ţineau ceaşca de cafea cu reverenţă, ca într-un ritual straniu. Am sorbit iar din cafea. De data asta era caldă şi aromată ca un tărâm îndepărtat. Aşteptam să-şi termine ţigara şi să-şi continue povestea.

O legendă tibetană spune că lumea nu se sfârşeste atâta timp cât cineva spune o poveste.

SP,, Străinul din cafenea

© SP

Imagine:via Internet

Un tramvai numit dorinţă

- Îmi place să pândesc momentul când vine dimineaţa. Umbrele dintre blocuri, lumina picotind, clipa aceea când te întrebi: Încotro? Spre unde duce drumul ăsta care trece prin mine? Privesc lumea de la fereastra mea şi mă simt pe acoperişul lumii. Între două balcoane stă întinsă o frânghie plină de rufe vechi proaspăt spălate. Flutură ca steguleţele unei nave plină de călătorii. În balansul ăsta am zărit cerul. L-am regăsit în ceaşca mea de cafea laolaltă cu vârful unui bloc cu tencuiala căzută. Zgomotul unei biciclete. Graba. Sârma ghimpată din gardul dintre cele două lumi. Ce greu e să găseşti drumul, Tea. Te urci în tramvaiul care te duce în fiecare zi în acelaşi loc, te aşezi la geam, îţi sprijini fruntea de sticla rece, te simţi ca într-un leagăn, adormi, măsori distanţa cu un vis scurt, aproape acelaşi, te trezeşti exact la staţia ta şi uiţi ce-ai visat. Când cobori cineva îţi suflă în faţă o mulţime de baloane de săpun. Zâmbeşti. Ar trebui măcar să încerci, măcar o dată. Oare ceilalţi văd? Atunci priveşti în jur. Lumea seamănă cu tine. Cu toţii s-au trezit dintr-un vis pe care nu şi-l amintesc. Un tânăr jonglează cu trei mere verzi, apa din fântâna arteziană începe să clipocească, paşi grăbiţi, claxoane, o fetiţă cu o rochiţă albă ca un glob de bumbac aleargă după porumbeii din piaţă. Zvvvrrr! Îmi place zgomotul aripilor. E ca sunetul unui ceas deşteptător. Te trezeşte din starea de letargie. Oare să mă opresc? În colţul dintre două clădiri un cerşetor doarme. Deasupra lui, pe zidul murdar, un puşti desenează un înger cu o singură aripă. În cercul din aură scrie: Don’t give up! A început să plouă. De sub o umbrelă galbenă, ca un soare de mătase, o fată întinde mâna să primească stropii. Stropii se agaţă de brăţara ei din mărgele negre. Eu mă agăţ de ziua asta ca de un colac de salvare.

SP,, Străinul din cafenea © SP
Imagine: Bill Cannon

Doza zilnică de dragoste

Unde găseşti doza zilnică de dragoste? Nu e pe raftul bucătăriei lângă ceştile de cafea într-un borcan mic de cristal cu dop de plută, legat cu un şnur roşu şi cu o eticheată pe care stă scris: A se administra zilnic în doze potrivite pentru că, nu-i aşa, dragostea e lucrul care se termină cel mai repede dacă nu o tratezi cu grijă.

Imagine: via Internet

Visând la ţara soarelui răsare

Imagine: arhiva personală

Lângă trandafirul japonez din grădina casei noastre londoneze visăm la ţara soarelui răsare. Acolo poţi să visezi tot timpul cu ochi oblici. Încă nu înfloriseră cireşii doar câţiva muguri albi de magnolii plesneau pe crengi şi pe chimonoul meu azuriu care îmi stătea foarte bine prins în talie cu un brâu de mătase de culoarea mării. Al tău era gri cu frunze albastre de bambus şi stătea foarte bine în geamantan lângă un evantai cu două curtezane şi o cutie de porţelan plină ochi cu un şirag de perle deşirate. Nu am insistat să-l îmbraci mai ales după ce l-ai denumit ostentativ „capot înflorat” şi ai ameninţat că îl faci faţă de masă. De bucătărie. Am învăţat să medităm alături de un călugăr budist, aproape surd, ascultând vântul de miazănoapte, încurcat strident în felurite tuburi metalice agăţate în colţuri de pagodă care mai de care mai zornăitoare, cântând o poveste tristă a ultimului samurai îndrăgostit până la harakiri de o gheişă cu buzele vopsite într-un roşu purpuriu adus din oraşul interzis. Un maestru din perioada Edo pictase povestea cu tuş negru, de contrabandă, pe o stampă alături de trei lotuşi şi un stol de cocori şi o vânduse unui negustor de peşte din portul unde Cio-Cio-San nu-l mai aştepta pe Pinkerton. Puccini fusese dezinformat de un marinar american împrietenit cu o sticlă de rom cubanez, tot de contrabandă. Chiar la poalele muntelui Fuji am cumpărat un aparat de fotografiat, digital, şi o casă de hârtie cu două preşuri din frunze de bambus, un vas Ming, original, pe care scria 1994, şi o grădină aranjată zen cu o alee din trei dale de piatră, un ochi de apă, cât un capac de cratiţă, cu trei peşti portocalii înăuntru şi doi arbori pitici, al treilea încă nu a crescut, aşezaţi simetric în colţul unde stă înghesuit pavilionul de ceai. Verde. Ceaiul, nu pavilionul. Ritualul ceaiului a mers foarte bine. Ba chiar în a douăzecea zi nu mai dădeam cap în cap atunci când ne salutam de zece ori înainte de a bea, încet, fără grabă, o ceşcuţă mică, mică de lichid verde numit „roua prețioasă lichidă” de japonezi şi numit în alte mii de feluri de noi mai ales după ce ni se făcuseră ochii oblici de durere de la statul în genunchi timp de trei ore cât ţinea ceremonialul. Foarte încântată am fost de caligrafia pe care trebuia să o desenez înainte de a pregăti ceaiul, tu nu ai fost la fel de încântat. Presupun că din cauză că exersam scrisul cu tuş pe cămaşa ta bleu. Dar nu sunt foarte sigură că asta era cauza, cred că mai degrabă de la colecţia de „O mie de imagini din Ocean” adică toate copiile după stampele lui Hokusai pe care le-am aşezat frumos între hainele tale ca să nu se şifoneze. Copiile, nu hainele că pentru haine există fier de călcat şi nu e vina mea că nu ai vrut să-l luăm cu noi. Ziceai ceva de căratul valizoiului dar n-am mai auzit că începuse un cutremur de mică intensitate şi a trebuit să întrerupem brusc conversaţia. N-a fost cutremur doar un tren de mare viteză a scuturat raftul cu colecţia de bonsai. Ce zici, o luăm cu noi? Bine, bine. Am renunţat la colecţia de bonsai şi ne-am împăcat. Eu cu gândul că se găsesc şi la Londra, tu cu gândul că nu trebuia să-i arunci pe geamul avionului înainte de decolare. La fel de bine ne-am împăcat şi cu bucătăria locală. Am hotărât brusc să devenim vegetarieni după ce, într-un bol de orez, un peşte mic ne făcea cu ochiul dând vesel din coadă. Diseară suntem invitaţi la o petrecere karaoke cu cântece în japoneză aşa că ne apucăm metodic de învăţat versurile. Uite, îţi las textul să-l înveţi pe de rost până mă întorc eu de la cumpărat o rochiţă roz şi o umbrelă de mătase liliachie. Tu poţi să te îmbraci în chimonoul tău. Bine, bine. Nu mai insist. Ia blugii şi cămaşa bleu că are pictograme şi e în ton. Acum fug. Nu de alta dar începi să semeni cu un samurai furios şi nu înţeleg motivul. Cred că va trebui să mai medităm împreună până devenim zen.

Îngerii de piatră sunt trişti

- Ai observat că toţi îngerii de piatră sunt trişti? Şi nu doar cei din cimitire. Chiar şi cei din grădinile verzi, din grădinile cu alei perfect trasate şi globuri de mirtă perfect rotunde, chiar şi aceia sunt trişti. Te aşezi pe o bancă lângă o fântână arteziană şi crezi, privindu-i, că apa aceea care nu încetează să curgă nu e altceva decât râul lor de lacrimi. Sau ploaia care le spală aripile grele de zbor e plânsul lor ceresc. Pentru cine plâng îngerii, Tea?

- Pentru noi.

- Pentru noi.... Trăim un timp care ne strânge atât de tare în braţe încât ne sufocă. Unele emoții se accelerează, altele încetinesc şi în tot balansul ăsta nu mai e loc de întoarcere, rămâi împietrit ca o statuie care nu-şi schimbă expresia feţei chiar dacă timpul cu vântul şi ploile i-au ciobit piatra. Ceva, ceva ca o barieră invizibilă, te ține pe loc și eşti bucuros să rămâi acolo unde ai am fost. Să fii la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Singura şansă e să laşi timpul în urmă ca pe o armură frumoasă din fier, goală, fără trupul care a evadat ca un fluture gata să zboare spre nicăieri și să strigi din plinătatea sufletului ca și cum cerul s-ar fi deschis: s-a topit gheaţa din jurul inimii mele, o ştiu pentru că astăzi o simt bătând fără să măsoare timpul.

SP, Străinul din cafenea

© SP
Imagine: via Internet

Am cumpărat o insulă

Locul oamenilor a fost cerneala

ce povestea despre o insulă.

Când ea s-a terminat

toate cuvintele de care aveam nevoie

au fost exilate acolo.

Nimeni nu protesta,

nimeni nu voia să vadă nimic.

Aşa au dispărut

cerul, dragostea, oglinzile de suflet.

Lumea se prefăcea că trăieşte,

noi că murim.

Eram ultimii îndrăgostiţi

din oraşul cu blocuri de piatră,

ne-au salutat câteva litere rătăcite,

străzi fără nume au hotărât

să ne declare cetăţeni de onoare

dar noi făceam planuri de fugă.

Azi dimineaţă am găsit o tarabă cu vise.

Pregăteşte valiza, iubite!

Ne aşteaptă corabia plină de cărţi

şi de nori.

Am cumpărat o insulă

cu banii tăi de ţigări.

© SP

Imagine: Christian Schloe, Brighter Days Ahead

Telegrama unui îndrăgostit

Te-am aşteptat ieri

chiar de când s-a trezit oraşul

vorbind cu un crivăţ nebun.

Niciun negustor de vise nu te ştia

pe de rost. Am mituit un agent de stradă

să mute semafoarele pe trotuar

şi un doctor de suflete să declare

epidemie de fulgi cu gust de şerbet

şi tot n-ai venit.

Ar fi trebuit să curăţăm amândoi

şinele de tramvai de zăpezile de altădată,

să citim în oglinzi cine se îmbată primul

cu luminile rampei şi să facem oamenii de zăpadă

să danseze step. Stop. Două puncte.

Iată că putem trăi o noapte de iarnă

cu un fel de instinct de conservare

care te face să umbli cu grijă

peste cioburile de gheaţă ale unui

cer arestat de o armată de corbi. Punct.

Am citat din tine. Tot ce-am spus eu rămâne

între noi şi prima ninsoare. Stop. Punct şi virgulă

P.S. Mi-e dor de tine dar am rămas fără bani

şi nu mai pot să-ţi spun cât de tare.

© SP

Soare mirosind a depărtări albe

Imagine: Alin Brotea

Iarna. Soare mirosind a depărtări albe, înţepenite unde s-a oprit crivăţul să privească vals trist de fulgi scuturaţi de cerul de sticlă. Brazi împovăraţi cu o iarnă din cele mai albe cântând timid o romanţă cu parfum de ac verde strivit între degete. Nori călătorind de-a dreapta privirii, grăbiţi de frig. Corbul Edgar sorbind din ochi o creangă argintată de nuc, golită de păsări. Vârfuri de ierburi amare, îngheţate, zgribulind sub sărutarea unui vânt din nord. O cărare de gheaţă întinzându-se sclipind peste un râu potolit. Trandafirul roz, trecut cu vederea de bruma toamnei, şi-a îndesat pe ochi o căciulă de nea. Sub arcade de crengi tivite cu degete de cristal trecem stârnind draperii de mătase îngheţată. Paşii înveliţi în opintiri de omăt scârţâie a drum de munte. Lumina mai albă cu o zăpadă se frânge pe dealul cu spinare de brazi şi puncte vrăbii. Un lup sătul de ger iscodeşte valea cu ochi nemişcaţi, mestecenii stau în cărări încolonaţi, vârfuri de crengi cu mănuşi de bumbac ne arată caii liberi fornăind în valea învelită până sub ochi, vale cu o biserică mică închinată sub tâmplă. Oamenii de zăpadă se sărută cu guri de cărbune. Un gard se vopseşte cu fulgi în faţa cabanei cu parfum de lemn proaspăt tăiat. Ferestrele-s mari, cu ramă de cetini şi un motan leneveşte în coşul cu gheme de lână. Ninge cu poveşti de basm nămeţit cu noi. Se scoboară fulgi în clepsidre topind timpul lângă şemineul vorbind pe limba veche a anilor din cercuri de copaci. E cald în focul ce ne renaşte cu arderea braţelor noastre. Palmele noastre, transparente, îşi citeau cărările cu vârful degetelor. Provizii de iarnă din săruturi ne facem să ne ţină de foame şi sete. Suntem atât de proaspeţi iarna deszăpezind vise, dezgheţând aripi, destupând poteci descoperite în doi. Ştim, încă mai ştim, să ne întoarcem din iarna ce-o topim iarăşi cu noi.

© SP

Trenul spre locul pe care îl cauţi

m nu simţise niciodată că ar fi pierdut vreun tren. Avusese curajul să urce în primul tren care-i ieşise în cale atunci când voia să fugă departe. Nu privea niciodată în urmă, ştia pe de rost tot drumul parcurs şi nu relua vreodată paşii care duceau înapoi. Destinul se înşelase crezând că ar putea-o lua de la capăt dintr-un loc unde se oprise cândva. Avea o singură gară şi nu pleca decât spre înainte. Ştia că undeva anume, într-un loc ascuns după timp, necunoscut de nicio hartă a lumii, exista locul pe care îl căuta, un loc sigur fără balansul între hotărâri corecte şi greşite, între ce este şi ce s-ar putea să fie, fără timp pentru alegeri cu termen limită, doar prezentul fără întrebări şi răspunsuri ca un şir de mătănii ale unei rugăciuni uitate. Da, da, drumul de fier în sunetul ritmic al roţilor de tren cu posibilitatea unei gări luminoase când te trezeşti deodată în compartimentul înţesat de beznă şi visele o iau la fugă pe culoarul lung, împiedicându-se de bagaje şi necunoscuţi, era o ispită căreia nu-i putea rezista.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

*m=mademoiselle

Tu ce zici?

Cred că mi-am găsit capu’ cu care să stau printre nori altfel nu-mi explic de ce visele mele sunt tocmai de-acolo. Sau, cine ştie? În orice caz acum mă întreb dacă voi şti vreodată, în circul ăsta frumos, care e clownul care plânge. Poate că nu, dar oglinda spartă e un fel de a te desena picassonian în fiecare dimineaţă – crăpăturile se umplu cu praf de stele şi o înţelegere tipic englezească precum un fel de dragoste în alb – negru, ca zâmbetul tău care-mi ţine de cald când plouă pe la mijlocul toamnei, sau de-a stânga ei. Un felinar chinezesc din hârtie de culoarea lavandei îngheţase fără speranţă după o astfel de ploaie. Sau era albastru rătăcitor? Uite, pădurea trage un pui de somn pe sub poveştile roşii ale arţarilor. "Ia un balon!", îmi spune o grădină de trandafiri, "poate treci dincolo de deal şi ne spui când vine bruma." Melcul din grădină a furat o bucată de timp magic şi o lungeşte peste măsura unui ceas într-o plimbare solitară. Are întâlnire cu o altă căsuţă de sub un tei desfrunzit. "Sorry, sorry, sorry" spune o meduză venită cu un uragan grăbită să-l prindă pe următorul şi să se întoarcă în oceanul de la malul ţărmului, unui saxofon rămas într-un echilibru perfect după o conferinţă cu câteva cifre care l-au convins că muzica e de fapt matematică pură. O ciocolată amăruie trăieşte o poveste de dragoste interzisă cu cireşul albastru de pe tejgheaua unui bar. Şi piratul unui ţărm rătăcit se desprinde dintr-o culoare purpurie chiar în momentul când nu mai înfloresc prunii. E frig. E albastru de noapte ce e. Şi e nălucire de stele sub tălpile mele. Hai să spun Adio! unui iglo, noapte bună domnului Lună! sau aş putea să privesc cerul de cerneală aşteptând un pumn de puf de păpădie din litere albe să-mi retuşeze spiritul rebel rătăcit pe-o cărare prăfuită. Tu ce zici?

© SP