Tu ce zici?

Cred că mi-am găsit capu’ cu care să stau printre nori altfel nu-mi explic de ce visele mele sunt tocmai de-acolo. Sau, cine ştie? În orice caz acum mă întreb dacă voi şti vreodată, în circul ăsta frumos, care e clownul care plânge. Poate că nu, dar oglinda spartă e un fel de a te desena picassonian în fiecare dimineaţă – crăpăturile se umplu cu praf de stele şi o înţelegere tipic englezească precum un fel de dragoste în alb – negru, ca zâmbetul tău care-mi ţine de cald când plouă pe la mijlocul toamnei, sau de-a stânga ei. Un felinar chinezesc din hârtie de culoarea lavandei îngheţase fără speranţă după o astfel de ploaie. Sau era albastru rătăcitor? Uite, pădurea trage un pui de somn pe sub poveştile roşii ale arţarilor. "Ia un balon!", îmi spune o grădină de trandafiri, "poate treci dincolo de deal şi ne spui când vine bruma." Melcul din grădină a furat o bucată de timp magic şi o lungeşte peste măsura unui ceas într-o plimbare solitară. Are întâlnire cu o altă căsuţă de sub un tei desfrunzit. "Sorry, sorry, sorry" spune o meduză venită cu un uragan grăbită să-l prindă pe următorul şi să se întoarcă în oceanul de la malul ţărmului, unui saxofon rămas într-un echilibru perfect după o conferinţă cu câteva cifre care l-au convins că muzica e de fapt matematică pură. O ciocolată amăruie trăieşte o poveste de dragoste interzisă cu cireşul albastru de pe tejgheaua unui bar. Şi piratul unui ţărm rătăcit se desprinde dintr-o culoare purpurie chiar în momentul când nu mai înfloresc prunii. E frig. E albastru de noapte ce e. Şi e nălucire de stele sub tălpile mele. Hai să spun Adio! unui iglo, noapte bună domnului Lună! sau aş putea să privesc cerul de cerneală aşteptând un pumn de puf de păpădie din litere albe să-mi retuşeze spiritul rebel rătăcit pe-o cărare prăfuită. Tu ce zici?

© SP