m nu simţise niciodată că ar fi pierdut vreun tren. Avusese curajul să urce
în primul tren care-i ieşise în cale atunci când voia să fugă departe. Nu
privea niciodată în urmă, ştia pe de rost tot drumul parcurs şi nu relua
vreodată paşii care duceau înapoi. Destinul se înşelase crezând că ar putea-o
lua de la capăt dintr-un loc unde se oprise cândva. Avea o singură gară şi nu
pleca decât spre înainte. Ştia că undeva anume, într-un loc ascuns după timp,
necunoscut de nicio hartă a lumii, exista locul pe care îl căuta, un loc sigur
fără balansul între hotărâri corecte şi greşite, între ce este şi ce s-ar putea
să fie, fără timp pentru alegeri cu termen limită, doar prezentul fără întrebări
şi răspunsuri ca un şir de mătănii ale unei rugăciuni uitate. Da, da, drumul de
fier în sunetul ritmic al roţilor de tren cu posibilitatea unei gări luminoase
când te trezeşti deodată în compartimentul înţesat de beznă şi visele o iau la
fugă pe culoarul lung, împiedicându-se de bagaje şi necunoscuţi, era o ispită
căreia nu-i putea rezista.
m & M – O iubire ciudată ©
SP
Imagine: via Internet
*m=mademoiselle