- De ce zâmbeşti, Tea?!
- Sunt seri făcute anume pentru poveşti. Ca seara asta.
Aş fi vrut să adaug pentru poveşti în
doi. Am tăcut şi m-am ascuns după ceaşca mea de cafea. Am sorbit. Era
fierbinte. M-am fript. Mi-au dat lacrimile. A zâmbit, avea un zâmbet amar, amar
ca o cafea turcească, şi mi-a şters lacrimile cu vârful degetelor. Era mai mult
decât o mărturisire
Uneori nici nu ştim câtă viaţă este în poveştile din noi înşine.
- Ai răbdare, Tea. E nevoie de răbdare ca o poveste să se poată spune până
la capăt.
Şi-a aprins o altă ţigară scăpărând de câteva ori bricheta şi mi-a privit
lung mâinile care ţineau ceaşca de cafea cu reverenţă, ca într-un ritual
straniu. Am sorbit iar din cafea. De data asta era caldă şi aromată ca un tărâm
îndepărtat. Aşteptam să-şi termine ţigara şi să-şi continue povestea.
O legendă tibetană spune că lumea nu se sfârşeste atâta timp cât cineva
spune o poveste.
SP,, Străinul din cafenea
© SP
Imagine:via Internet