- Îmi place să pândesc momentul când vine dimineaţa. Umbrele dintre
blocuri, lumina picotind, clipa aceea când te întrebi: Încotro? Spre unde duce
drumul ăsta care trece prin mine? Privesc lumea de la fereastra mea şi mă simt
pe acoperişul lumii. Între două balcoane stă întinsă o frânghie plină de rufe
vechi proaspăt spălate. Flutură ca steguleţele unei nave plină de călătorii.
În balansul ăsta am zărit cerul. L-am regăsit în ceaşca mea de cafea laolaltă
cu vârful unui bloc cu tencuiala căzută. Zgomotul unei biciclete. Graba. Sârma
ghimpată din gardul dintre cele două lumi. Ce greu e să găseşti drumul, Tea. Te
urci în tramvaiul care te duce în fiecare zi în acelaşi loc, te aşezi la geam,
îţi sprijini fruntea de sticla rece, te simţi ca într-un leagăn, adormi, măsori
distanţa cu un vis scurt, aproape acelaşi, te trezeşti exact la staţia ta şi
uiţi ce-ai visat. Când cobori cineva îţi suflă în faţă o mulţime de baloane de
săpun. Zâmbeşti. Ar trebui măcar să încerci, măcar o dată. Oare ceilalţi văd? Atunci
priveşti în jur. Lumea seamănă cu tine. Cu toţii s-au trezit dintr-un vis pe
care nu şi-l amintesc. Un tânăr jonglează cu trei mere verzi, apa din fântâna
arteziană începe să clipocească, paşi grăbiţi, claxoane, o fetiţă cu o rochiţă
albă ca un glob de bumbac aleargă după porumbeii din piaţă. Zvvvrrr! Îmi place
zgomotul aripilor. E ca sunetul unui ceas deşteptător. Te trezeşte din starea
de letargie. Oare să mă opresc? În colţul dintre două clădiri un cerşetor
doarme. Deasupra lui, pe zidul murdar, un puşti desenează un înger cu o singură
aripă. În cercul din aură scrie: Don’t give up! A început să plouă. De sub o
umbrelă galbenă, ca un soare de mătase, o fată întinde mâna să primească
stropii. Stropii se agaţă de brăţara ei din mărgele negre. Eu mă agăţ de ziua
asta ca de un colac de salvare.
SP,, Străinul din cafenea © SPImagine: Bill Cannon