 |
Foto: Alin Brotea
|
Toate cărţile de basme ascunse în rafturi îşi pregătesc paginile pentru
nopţile lungi şi reci, nopţi cu muzee de stele şi o lună rară căutată de corbi,
eternii aristrocraţi, printre cinci crengi strâmbe cu o ultimă gutuie fără
bagaje somnolind lângă un cuib primitor. În sticla geamului, brumată, ceaşca de
cafea pare lampa lui Aladin din care iese, unduindu-se îmbietor, un duh
mirosind a weekend şi a trei dorinţe nemaiauzite. O rază sprijinită de tocul
uşii cercetează ziarul din prag, proaspăt, luminând pagina cu versuri de
dragoste dată în pârg. Vântul trist protestează vehement că nu mai are nori de
alungat de-a largul cerului gri-gri. Nu mai stă să plouă de mult. Norii s-au
mutat undeva departe să fie scaune pentru o filarmonică de vrăbii şi umbreluţa
roşie stă îmbufnată în cuierul de haine cu o pălăriuţă de vară pe cap şi mănuşi
în buzunarele pline de ghinde. Râsul nepăsător al frunzelor aşterne covor pe
iarba cu fire subţiri ca nişte pitici vegetarieni, flămânzi de soare. Dimineaţa
a plecat de câteva minute şi o amiază caldă cu parfum de crizanteme galbene i-a
luat locul instalându-se comod pe o movilă de mere roşii, bucuroase că toamna a
venit la întâlnire. Ea a reţinut exact locul şi a venit la fix, merele s-au
luat după ceasul din centru, rămas în urmă cu o oră ce avea multe de povestit,
şi au mai zăbovit pe ram până să coboare unul câte unul rostogolindu-se apoi la
picioarele unui trunchi de nuc bătrân cu scorbura plină de licurici şaşii. Focul
din cămin scutură casa de frig, violoncelul lui Yo-Yo Ma o eliberează de
linişte şi am o stare de întrebat timpul pentru că vreau să înţeleg de ce doar
acum foşnesc frunzele atât de frumos, de ce pensulele de pictat se simt bine în
cana de lut neagră cu buline albe, de ce ziua miroase a plăcintă cu mere şi a
nuci verzi, focul e vesel, pisoii leneşi iar castanele sunt gata de copt. De ce
abia acum înţeleg ce dor mi-a fost de arămiu, de ruginiu, de auriu... Ştiu,
pentru toate astea toamna moare încet, încet până când totul va fi ca un peisaj
desenat cu creionul pe o hârtie albă ca în copilărie, dar până atunci hai să ne
întrebăm unul pe altul: pentru cine moare toamna atât de frumos?