- Ai observat că toţi îngerii de piatră sunt
trişti? Şi nu doar cei din cimitire. Chiar şi cei din grădinile verzi, din
grădinile cu alei perfect trasate şi globuri de mirtă perfect rotunde, chiar şi
aceia sunt trişti. Te aşezi pe o bancă lângă o fântână arteziană şi crezi,
privindu-i, că apa aceea care nu încetează să curgă nu e altceva decât râul lor
de lacrimi. Sau ploaia care le spală aripile grele de zbor e plânsul lor
ceresc. Pentru cine plâng îngerii, Tea?
- Pentru noi.
- Pentru noi.... Trăim un timp care ne strânge atât de tare în braţe încât
ne sufocă. Unele emoții se accelerează, altele
încetinesc şi în tot balansul ăsta nu
mai e loc de întoarcere, rămâi împietrit ca o statuie care nu-şi schimbă
expresia feţei chiar dacă timpul cu vântul şi ploile i-au ciobit piatra. Ceva,
ceva ca o barieră invizibilă, te ține pe loc și eşti bucuros să rămâi acolo unde ai am fost. Să fii
la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Singura şansă e să laşi timpul în
urmă ca pe o armură frumoasă din fier, goală, fără trupul care a evadat ca un
fluture gata să zboare spre nicăieri și să strigi din plinătatea sufletului ca și cum cerul s-ar fi
deschis: s-a topit gheaţa din jurul inimii mele, o ştiu pentru că astăzi
o simt bătând fără să măsoare timpul.
SP, Străinul din cafenea
© SPImagine: via Internet