Haiku

Imagine: Griffin Lamb

ninsoarea din zori –

pe vechile drumuri de lut

efemeride

Fulgii s-au vândut ca pâinea caldă

Cel puțin o dată pe săptămână

merg în oraș să cumpăr fulgi de zăpadă –

în cazul în care nu cresc prețurile

și viscolul nu ucide

sosirea străzilor cu semafoare verzi.

Trec prin casele călătorilor

și privirile lor ascuțind insomnii

mă prind ca râul cel negru grăbit

spre marea albastră ruptă cu dinții de gheață.

Vânzătorul mă așteaptă la o tarabă

cu etichete în formă de inimi

și ziare uitate de seara

ce adună pe stradă melancolii de cristal.

Fulgii s-au vândut iar ca pâinea caldă.

Cu mâinile goale

și sufletul plin de marea cea mare

mă pregătesc să înfrunt o iarnă

din cele mai rare.

© SP

Îmbrăţişarea îndrăgostiţilor

Oraşul a rămas cu o lume furată de gânduri. Deasupra lumii e îmbrăţişarea îndrăgostiţilor lângă o fereastră deschisă prea devreme de vânt. Vântul a transformat perdeaua de mătase într-o orhidee albă, albă ca adierea în care înflorise parfumul mâinilor tale reci. E frig a toamnă de unul singur şi de departele unui unghi de cocori mi-e dor. Mă dot tăcerile copacilor din parc, simt amarul aleilor pustii în cerul gurii. Cerul e gri. Gri furat din ochii unui cerşetor din colţul cu vise de care s-a ales praful. Praful din largul străzilor pavate cu paşi puşi pe fugă se ridică până în dreptul inimii. Inima mea a început să semene cu o cafea neagră băută pe stomacul gol. Mă simt gol, Tea. Gol ca o amintire în care nimeni nu mai vrea să hiberneze de bună voie. De bună voie şi nesilit de nimeni am intrat într-un labirint în care cuvintele scrâşnesc sub tălpi ca nişte cearcăne din nopţile negre cu năluci albe, albe ca perdeaua asta de mătase care s-a transformat într-o orhidee albă... Vezi?

SP,, Străinul din cafenea

© SP

Imagine: Dmytro Sobokar, Windy

Ziua când a căzut prima frunză

Imagine: Arhiva personală

- Mi-ar fi plăcut să mă fi născut toamna, Tea. Să mă fi născut în ziua când a căzut prima frunză. În fiecare an de ziua mea mi-aş fi amintit cât de trecători suntem, cât de repede ne desprindem de ramul pe care credeam că vom trăi veşnic. Şi vine toamna... Cu nopţile reci şi solitare. Dar mie îmi plac nopţile astea când eşti doar tu cu eul tău. Nimic nu te tulbură. Nimeni nu te deranjează. Nicio o stare nu te scoate afară din tine însuţi. Nici măcar corbul lui Poe. Nevermore... De ce destinul ne răspunde astfel doar în serile de toamnă? Sau atunci găsim în sfârşit timp pentru autointerogaţiile shakespeariene?

SP,, Străinul din cafenea

© SP

Un septembrie auriu

Vremea caldă era pe placul primelor zile de toamnă. Un septembrie auriu. Acel auriu, pe care îl cunoşti de-o viaţă însă doar într-o zi de toamnă ai impresia că îl vezi pentru prima oară şi te impresionează de parcă ţi-ar aluneca printre degete nu frunze galbene, ci tapiserii care zgârie rezistenţa fină a ceţii din începutul de zi, cu noduri de nervuri negre, formând insule netede lângă petele strălucitoare de sticlă din labirintul uşilor deschise.

În ziua aceea ceva s-a schimbat, s-a deschis o uşă spre o lume secretă. O parte din lumea lui m. O altă parte, o altă zi.  Ziua aceea ca un buchet de flori sălbatice.

© SP

* m = mademoiselle

Imagine: via Internet

Luna albastră

Luna, moon, fengari, lune, mond, lua... Borges se întreba în ce limbă sună mai frumos cuvântul lună. Beethoven a înţeles primul. Au urmat apoi îndrăgostiţii dăruindu-şi-o unul altuia (ba chiar o fată cu capu’n nori a vrut-o pătrată iar el s-a scotocit în toate buzunarele pline de dor și i-a cumpărat-o de la taraba din colţul cerului plătind cu zloți de lumină), visătorii zboară spre ea cu avioane de hârtie, poeţii o învârt pe toate părţile şi o rotunjesc cu versuri iar un lup singuratic, punctual şi încăpăţânat, o cheamă la ospăţul fiarelor în pădurea cu inorogi. În seara asta e albastră! Nu se ştie de ce. Poate pentru că un pictor abstract a mângâiat chagallian al ei palid chip, sau cerul a citit povestea de dragoste cu iubitul ei soare şi a plâns cu lacrimi de cerneală din călimara unui astronom anonim, sau... cine ştie? În seara asta e albastră, albastră şi frumoasă. Haideţi să ne-o privim împreună!

Să iubeşti...

Să iubeşti, să înmoi un gând ascuţit în călimara sufletului şi să mâzgăleşti o poveste aurie cu oameni calzi şi fluturi galbeni, să-ţi încălzească duminicile trist-albastre, să faci cale-ntoarsă către tine însuţi, către ziua dintâi, când totul avea sens, să iubeşti aşa cum copii iubesc, fără motiv, să iubeşti doar pentru că-i simţi sufletul aproape cu certitudinea că nici măcar în gând nu eşti singur, împlinind taina, călătorind printre nori, mirându-te până-n adâncul cerului senin că ne asemănăm atât de bine, că ne regăsim în celălalt, că suntem ciobul de lumină din inima ce bate doar pentru noi şi că ne putem scutura sufletul încărcat de mulţimea de stele în palma fiinţei dragi, că toate întrebările tale se potrivesc cu răspunsurile ce ţi le cântă şoptit ca o confirmare tainică a aşteptărilor noastre neîmpărtăşite, neamintite, ce ne îndeamnă s-o luăm de la capăt împreună, iar şi iar, chiar dacă ne rătăcim uneori cărările pentru că, uite, contururile noastre se întrepătrund în tristeţi şi bucurii anulând distanţa de la un suflet la altul. De aceea ştiu că dacă ne căutăm pe unde ne-am rătăcit ieri, ne vom întâlni cândva, oricum, şi, descâlciţi din timpul ce trece şi fără noi, dar trece şi-atât, în loc de răspuns din gură ne vor ieşi doar nume de flori aşezate-n săruturi. Atunci ne vom iubi din iubire şi mâna ta se va odihni pe umărul meu ca aripa grea a unui înger...

© SP

Imagine: Lovers Walking (1901), Giuseppe Pellizza da Volpedo

Un iluzionist jonglând cu lumina

Soarele se rotunjea arzător pe cer. Un câmp nesfârşit de floarea soarelui se ţinea hipnotizat după el. A scos mâna pe geamul deschis al maşinii şi şi-a lăsat-o mângâiată de petalele calde de sulfină care străjuiau drumul. În spicele de grâu trosneau boabe cu miros auriu de pâine. A ajns. În livadă, un cais se îmbogăţise îmbietor cu globuri de chihlimbar. Pe măsuţa de pe terasă aşteptau un cantalup rece şi un pahar brobodit în care pluteau, printre cuburi de gheaţă, două felii subţiri de lămâie.
Şi-a aruncat pălăria de pai pe măsuţă şi s-a aşezat în balansoar. În legănatul răcoritor, care-i flutura părul, a văzut câmpul în balans. Un iluzionist jonglând cu lumina. A băut limonada şi a zăbovit pe terasă. Împături cu privirea câţiva kilometri până la câmpia de grâu pârguit şi hotărî s-o ia într-acolo. (...) El apăru ca de obicei de nicăieri.
S-au aşezat iar unul lângă altul uitând de timp. Priveau câmpia pârguită şi-atât.
Undeva, în depărtare, la un radio răgușit, Eva Cassidy cânta despre câmpii de aur:
„Will you stay with me, will you be my love?... We'll forget the sun in his jealous sky, as we lie in fields of gold... ”
— E frumos aici sus. Vii des aici, m?
— Îhî. Aici obişnuiesc să mă mint că n-am niciun deadline. Dinamitez câteva ore şi le răsfir aici sus, deasupra florilor sălbatice. Mă reîntorc şi caut, caut, dar nu-mi mai regăsesc câmpul.
— Ai o sămânţă sălbatică în tine care încă nu şi-a găsit câmpul. Eu ştiu să caut, m. Am să tot caut acel câmp sălbatic până am să-l găsesc şi-am să ţi-l dăruiesc până am să-l merit şi eu
A tăcut. Tăceau împreună. Cuvintele au hotărât între ele să tacă şi ele.
— Hai să ne vorbim, m.
— Ce să ne mai spunem? Nu s-a spus deja totul?
— Hai să ne mai rostim o dată!
— Despre drumuri care nu duc nicăieri?
— Despre drumuri care duc de la unul la altul.
— O viaţă pe drum?
— Nu. Ne putem opri.
— Când?
— Când găsim.
— Tu ai găsit?
— Da.
— Nu mă întrebi?
— Ce?
— Dacă și eu am găsit.
— Încă nu ştii cum să răspunzi, m.

Imagine: Gerhard Nesvadba, Golden Cascade

Îndrăgostire

Am pierdut trenul de zece.

Ar trebui să-ți tratezi dependența

de trenuri, de gări,

de locuri în care vrei să ajungi,

îmi spui pregătindu-mi o cafea ready to go.

Eu tac și citesc mersul trenurilor;

un emir dintr-un tărâm ploios

a cumpărat un Orient Express

la mâna a doua.

Ăsta da chilipir!

În capătul străzii se schimbă șinele de tren

pe-un curcubeu din ceașca de cafea,

printr-o fereastră de compartiment

se zărește turnul cu ceas din centrul orașului.

Și dacă m-aș îndrăgosti de orașul

de dincolo de gară?

Nu râde, e posibil. De tine m-am îndrăgostit

și nu erai trecut pe nicio hartă.

Din biletele de tren voi face avioane de hârtie

și alei cu flori din peronul de pe partea dreaptă.

Mai rămâne totuși problema valizei,

cea cu etichete din lumea largă.

© SP

Imagine: Steve Hanks, There Are Places To Go

Ala bala portocala

Ala bala portocala, cin’ te prinde nu te lasă...

- Ne prindem şi noi în joc, m?

- Nu ne-am prins deja?

- Eu da. Tu te-ai prins?

- M-am prins? Sau te-am prins?

- Ne-am prins amândoi, acum învăţăm doar să nu ne mai dăm drumul.

m & M – O iubire ciudată © SP

* m = mademoiselle

Imagine: Julie di Waroquier

Cheia de la inima ta

„Care e cheia de la inima ta?” o întrebase el într-o seară, la mare, în timp ce repara încuietoarea uşii de la casa pescărească. Îşi dusese instinctiv mâna la inimă, ca şi cum ar fi verificat să vadă dacă nu o uitase descuiată. El a râs, a râs şi ea, inima a tresărit ca o casă a cărei uşă e deschisă brusc.

m & M – O iubire ciudată, © SP

Imagine: Heather Evans Smith

În Paradis Botticelli aducea primăvara!

Sandro Botticelli, Primăvara,, 1482 

Ziua aceea e o amintire frumoasă. Păsările cântau a sottovoce, greierii țârâiau stins, mirosea a mușchi, pământ umed, a fructe de pădure și mosc. Îmi venea să strig: Calmi cuori appassionati, îndrăgostiţi în Florenţa! Hai să ne întâlnim pe vârful Domului, acum când ne îndreptăm spre-amiaza vieţii noastre, să închinăm un pahar de Chianti pentru păsările călătoare care scriu cu aripile a o suta una poveste în Decameron, să ne îmbolnăvim de sindromul Stendhal privind cum Venus se naşte în palatul Uffizi din scoica zornăind a valuri albastre. Să trăim pe datorie într-un palat închiriat de la un comediant de stradă care joacă rolul de principe într-o comedie divină. Să batem toate străzile de marmură căutându-l pe David, să batem palma cu Lorenzo pe nişte trepte de lemn, înainte de a se prăbuşi peste primii prăbuşiţi, risipind florentini de amorul artei, râzând cu saltimbancii de ultimii rătăciţi în culoarul din Ponte Vecchio unde Vassari nu voia să scrie despre Bizanţ, acolo unde giuvaergii îţi fură cu un rubin şi ultimul şfanţ. Și acum îmi amintesc de noaptea florentină cu miros rozmarin şi sărut îndulcind un zâmbet amar. Între doi chiparoşi luna făcea străzii paradă, vântul bătea toba de sărbătoare pe râul Arno, pieţele se umpleau de ochi, eu priveam cerul din Dom şi visam cântând odată cu seara. În Paradis Botticelli aducea primăvara!

SP,, Străinul din cafenea

© SP

Love is in the air

O fereastră deschisă. O melodie rock, veselă, ca un ceas deşteptător cu cinci corzi pentru trezirea degetelor. Îmi vine să bat tactul pe pereţii blocurilor, să-i trezesc din răceala betonului. Ceasul de la mână bate mai tare. Vrea să spargă colivia de metal şi sticlă şi să fugă departe cu limba de-un cot, cu toate rotiţele şi arcurile rotindu-se fericite şi libere în urma lui. Soarele se ridică grăbit pe cer. A întârziat undeva între vis şi realitate. Dispar norii, apar păsările. S-au întors berzele, Tea. Au întors oraşul pe toate părţile, l-au scuturat de gri şi l-au înverzit. Acum clămpănesc în teiul de lângă cafenea. Se curtează îndelung, cu reverenţa cuvenită unui astfel de ritual. Le-am salutat și am plecat la piață. Am cumpărat un balon în formă de inimă și l-am lăsat să zboare liber. M-am gândit că se va întâlni cu privirea ta. În capătul străzii un grup de tineri s-au întâlnit cu primăvara și au aprins fumigene de toate culorile. Aerul e colorat, e îndrăgostit de culori. Love is in the air. Nu se mai respiră pe furiş. Se respiră din plin. Tinerii nu se mai văd. Sunt un curcubeu cu picioare încălţate cu bocanci. Un curcubeu care aleargă pe străzi. Un curcubeu din care se desprind oameni ciudaţi: un tânăr de albastru, o fată de roşu, o alta de verde, doi îmbrăţişaţi de galben... Lângă teiul din capăt o fată blondă aştepta sprijinită de trunchiul gros. Strângea la piept o carte cu coperţi liliachii. Un semn de recunoaştere? Prima întâlnire? Nu m-am recunoscut în zâmbetul ei. Zâmbetul care mă aşteaptă pe mine arată altfel. Are parfum de tei şi urme de cafea.

SP, Străinul din cafenea

Imagine: via Internet

Autoexil

Are o ținută neobișnuită. Ținuta unui om obișnuit să trăiască după propriile reguli fără a se gândi la ziua de mâine, fără a se atașa cu adevărat de vreun grup. Am simțit din prima clipă că e altfel decât ceilalți. Un trecător care ar fi privit pentru un moment pe fereastra cafenelei l-ar fi luat drept un filozof sentimental, un tânăr bogat care a hotărât brusc să renunțe la propria avere pentru o viață plină de lipsuri. Un fel de Wittgenstein care, dornic să își exerseze pentru ultima dată filosofia limbajului înainte de autoexilare, eşuase la masa de lângă geam aşteptând pe cineva căruia nu-i dăduse întâlnire, dar care, era convins, va veni. Şi astfel aştepta, aştepta în singurul loc ce nu-l făcea să se simtă singur.

SP,, Străinul din cafenea

Imagine: via Internet

La aceeaşi masă

— Cât timp pot sta doi oameni la aceeași masă, să se privească fără ca niciunul dintre ei să facă vreo mișcare

— Atâta timp cât ştiu să se asculte.

Şi-a scuturat țigara şi a zâmbit. Ironic?

— Până acum doar tu ai ascultat, Tea.

— Pentru că tu eşti cel care trebuie să se regăsească. Eu ştiu cine sunt.

— Ştii sau ai hotărât că ştii?

— Ştiu.

— Nu poţi ști cine eşti cu-adevărat până nu ştii cât întuneric şi câtă lumină e înăuntrul tău. Eu nu ştiu câtă lumină e în mine, tu, Tea, nu ştii cât întuneric.

S-a ridicat şi a plecat. Brusc. Nu am înțeles dacă afirmația despre întuneric se referea la mine sau se referea tot la el.

 

SP, Străinul din cafenea

© SP

Imagine: via Internet

Iarna începe cu tine

Voi începe iarna cu tine.

Cu faţa spre răspântia de zi

voi număra fulgii, cerul îi va risipi

potopind smalţul acelor de brad

şi umbletul rar al lupilor.

Voi începe iar iarna cu tine.

Soarele va fi cald ca mâinile tale

când în plasa genelor mele se prind

ca şi cum timpul s-ar măsura

cu bătăi de pleoape.

Iar voi începe iarna cu tine.

Împărţind la doi pâinea aburindă

ne vom ospăta de toate cele câte

le-am făcut şi nu le-am mai zis

lângă rugul încărcat de jar.

Iar, iar şi iar voi începe iarna cu tine.

Peste stepele albe linii de sănii

ţes fire de drumuri şi zile.

© SP