 |
| Imagine: Arhiva personală |
- Mi-ar fi plăcut să mă fi născut toamna, Tea. Să mă fi născut în ziua când a căzut prima frunză. În fiecare an de ziua mea mi-aş fi amintit cât de trecători suntem, cât de repede ne desprindem de ramul pe care credeam că vom trăi veşnic. Şi vine toamna... Cu nopţile reci şi solitare. Dar mie îmi plac nopţile astea când eşti doar tu cu eul tău. Nimic nu te tulbură. Nimeni nu te deranjează. Nicio o stare nu te scoate afară din tine însuţi. Nici măcar corbul lui Poe. Nevermore... De ce destinul ne răspunde astfel doar în serile de toamnă? Sau atunci găsim în sfârşit timp pentru autointerogaţiile shakespeariene?
SP,, Străinul din cafenea
© SP