Să iubeşti, să înmoi un gând ascuţit în călimara sufletului şi să
mâzgăleşti o poveste aurie cu oameni calzi şi fluturi galbeni, să-ţi
încălzească duminicile trist-albastre, să faci cale-ntoarsă către tine însuţi,
către ziua dintâi, când totul avea sens, să iubeşti aşa cum copii iubesc, fără
motiv, să iubeşti doar pentru că-i simţi sufletul aproape cu certitudinea că nici
măcar în gând nu eşti singur, împlinind taina, călătorind printre nori,
mirându-te până-n adâncul cerului senin că ne asemănăm atât de bine, că ne
regăsim în celălalt, că suntem ciobul de lumină din inima ce bate doar pentru
noi şi că ne putem scutura sufletul încărcat de mulţimea de stele în palma
fiinţei dragi, că toate întrebările tale se potrivesc cu răspunsurile ce ţi le
cântă şoptit ca o confirmare tainică a aşteptărilor noastre neîmpărtăşite,
neamintite, ce ne îndeamnă s-o luăm de la capăt împreună, iar şi iar, chiar
dacă ne rătăcim uneori cărările pentru că, uite, contururile noastre se
întrepătrund în tristeţi şi bucurii anulând distanţa de la un suflet la altul.
De aceea ştiu că dacă ne căutăm pe unde ne-am rătăcit ieri, ne vom întâlni
cândva, oricum, şi, descâlciţi din timpul ce trece şi fără noi, dar trece
şi-atât, în loc de răspuns din gură ne vor ieşi doar nume de flori aşezate-n
săruturi. Atunci ne vom iubi din iubire şi mâna ta se va odihni pe umărul meu
ca aripa grea a unui înger...
© SP
Imagine: Lovers Walking (1901), Giuseppe Pellizza da Volpedo