 |
| Sandro Botticelli, Primăvara,, 1482 |
Ziua aceea e o amintire frumoasă. Păsările
cântau a sottovoce, greierii țârâiau stins, mirosea a mușchi, pământ umed, a
fructe de pădure și mosc. Îmi venea să strig: Calmi cuori
appassionati, îndrăgostiţi în Florenţa! Hai să ne întâlnim pe
vârful Domului, acum când ne îndreptăm spre-amiaza
vieţii noastre, să închinăm un pahar de Chianti pentru păsările călătoare
care scriu cu aripile a o suta una poveste în Decameron, să ne îmbolnăvim de
sindromul Stendhal privind cum Venus se naşte în palatul Uffizi din scoica
zornăind a valuri albastre. Să trăim pe datorie într-un palat închiriat de la
un comediant de stradă care joacă rolul de principe într-o comedie divină. Să
batem toate străzile de marmură căutându-l pe David, să batem palma cu Lorenzo
pe nişte trepte de lemn, înainte de a se prăbuşi peste primii prăbuşiţi,
risipind florentini de amorul artei, râzând cu saltimbancii de ultimii rătăciţi
în culoarul din Ponte Vecchio unde Vassari nu voia să scrie despre Bizanţ, acolo
unde giuvaergii îţi fură cu un rubin şi ultimul şfanţ. Și acum îmi amintesc de
noaptea florentină cu miros rozmarin şi sărut îndulcind un zâmbet amar. Între
doi chiparoşi luna făcea străzii paradă, vântul bătea toba de sărbătoare pe
râul Arno, pieţele se umpleau de ochi, eu priveam cerul din Dom şi visam
cântând odată cu seara. În Paradis Botticelli aducea primăvara!
SP,, Străinul din cafenea
© SP