Ca într-un pahar cu şampanie

Jack se întoarse mai devreme de la birou pentru a o însoţi pe Sellma la expoziţia unui artist „mai mult decât abstract” după cum constatase amuzat răsfoind invitaţia în timp ce Sellma, deja îmbrăcată în rochia roşie care îi făcea ochii să aibă reflexe de smarald, îşi aranja, pentru a zecea oară, părul rebel. Ajunseră totuşi tocmai la timp pentru obişnuitele discursuri după care făcură un tur al expoziţiei şi începură să socializeze cu cei prezenţi. Sellma turuia veselă cu câţiva iubitori de artă şi cu toate astea părea uşor stingheră în mulţimea ciudată care se adunase în mica galerie. Îl privi lung pe Jack care se afla în celălalt capăt al sălii și discuta aprins cu un critic de artă şi hotărâră din priviri să plece. Erau nerăbdători să discute despre ce descoperise Sellma după a doua vizită la bibliotecă. Jack rezervase o masă la un restaurant franţuzesc despre care îi tot vorbise. Comandară Fromage fondue, Coq au vin, Soupe a l’oignon şi Mousse au chocolat noir şi se ciondăniră în privinţa alegerii vinului dar cum Sellma fu atrasă de acordurile de pian care discret începură să mângâie atmosfera abandonă „războiul rozelor din pahar”, cum îl botezase Jack, şi începu să privească curioasă în jur.

Restaurantul era cochet şi liniştit, toţi cei aşezaţi la mese vorbeau în şoaptă şi erau îmbrăcaţi în ţinută de seară amintind de nişte vremuri demult apuse când oamenii păreau că trăiesc efervescent ca într-un pahar cu şampanie. Întâlni din nou privirea lui Jack care o dojeni cu o ridicare din sprânceană pentru curiozitatea ei nepotrivită într-un astfel de loc şi îşi fixă privirea pe paharul cu vin roşu recomandat de sommelier.

- Hey, ia te uită! Bollicini!

- Bolli... ce? întrebă Jack nedumerit.

- Bollicini! Bule, priveşte cât de frumos plutesc, spuse scoţându-şi creionul de ochi din poşetă şi începând să deseneze pe o carte de vizită a restaurantului.

Sellma desena peste tot. Schiţa peste orice suprafaţă care suporta să fie desenată. El nu înţelegea răzvrătirea asta. Lui îi plăceau lucrurile făcute după un anumit tipic şi o privea cu curiozitate ori de câte ori îşi scotea creionul de ochi şi mâna îi dansa febril pe cine ştie ce notă de plată dintr-un restaurant unde luau masa.

- De ce nu-ţi iei cu tine şi la restaurant un carneţel de schiţe? Aşa cum o faci mereu? o admonesta el.

- La restaurant? Jaaaack! Nu pot lua cu mine la un restaurant elegant ditamai geanta, doar o poşetuţă şi nu e loc în ea pentru vreun carneţel.

Drum în doi © SP

Imagine: via Internet

Conacul Alb

Conacul avea un aer stătut. Obloanele trase ţineau lumina afară doar un pui de rază se strecurase prin uşa deschisă arătând nişte firicele de praf ce zburau întrebătoare în toate părţile. Trase deoparte perdelele grele de catifea şi deschise larg ferestrele. Lumina zvâcni în salonul amorţit. Afară se hotărâse să fie de-a binelea vară şi aerul care năvăli grăbit povestea despre trandafirul de dulceaţă aşteptând să fie cules. Un vânt ştrengar care se dădea drept briză umflă cearşafurile ce acopereau mobila luându-le drept pânze de corăbiii. „Da, e mult de muncă aici” îşi spuse cu voluptate. Trase cearşafurile albe de pe mobilă strângându-le în mijloc. Părea o scenă de teatru. Cortina fusese trasă. Al doilea act putea începe.

Primul act. Prima poveste din casa ceasului începuse cu paşii lui urmându-i pe ai ei prin ploaie. Întâia replică îi aparţinuse pianului. O partitură de Wagner, uitată, adăpostea o dedicaţie cu un scris în care literele se îmbrăţişau, diluat în mijloc de un strop de ploaie îmbătrânit într-o pată ridată pe margini de linii gălbui:

Celei care încă nu mă cunoaşte şi pe care nu o voi cunoaşte pe de-a-ntregul niciodată.

Peste cuvântul „încă” pe prelinse o picătură de ploaie rătăcită în părul lui.

Îşi amintea ploaia. Ploua în toate felurile care îi erau dragi. O ploaie răpăitoare, grăbită, răcoroasă, zgomotoasă, răvăşitoare, împrăştiind generos tunete şi fulgere. Ploaia o prinse în mijlocul grădinii şi se năpusti să-i potopească părul rebel şi rochiţa subţire de vară. Când ajunse în casă învăţase povestea ploii până la piele. Râdea înviorată scuturându-şi pletele care miroseau a pământ ars sărutat de stropi. Se întunecase ca în potopul lui Noe. Păsările adăpostite în nucul bătrân, ca într-o arcă, tulburau cu ciripitul lor zgribulit corbul care se credea singur pe lume. Între două fulgere grădina murea şi învia sub privirea ei. Paşii lui alergând prin ploaie sunau ca nişte lovituri de vâslă în apa mării... Şi acum auzea aceeaşi paşi. Intră fără să bată la uşă. Tricoul lui alb era stropit de vopsea.

- Şi tu renovezi, domnule?

- Nu. Am venit să te ajut.

- Nu-mi amintesc să fi strigat după ajutor.

- Ei, nu trebuie să strigi. Am văzut că te căzneai să deschizi fereastra.

- Cum ai văzut? Unde stai?

- Acolo, arătă cu bărbia spre casa de alături.

- Atunci suntem vecini.

- Da.

- Eşti în concediu?

- Nu. M-am mutat de curând aici.

- De ce?

- Am ştiut că te vei întoarce, mademoiselle. Sunt locuri pe care nu le uiţi niciodată.

Zâmbi privind în jur. Conacul îi dădea din nou acel sentiment de siguranţă, de linişte, de bine ca şi cum ar fi depăşit noaptea cea mai lungă şi ar fi ajuns aici.

- Cum se face că te-ai hotărât să renovezi? Conacul ăsta arată ca o scorbură. Îţi va lua o grămadă de timp.

- Nu îmi va lua nimic, i-l dau de bună voie.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

Toboganul cu frunze

Miercurea fără cuvinte (1)

... alunecând împreună ca într-o joacă de copii, în acelaşi vis cu soarele de mătase aurie şi frunzele ca nişte mătănii foşnitoare rugând timpul să stea în loc, rostind acelui zâmbet brumat:

Mi-e toamnă iar, o nouă toamnă cu tine!

Provocare lansată de Carmen.

Imagine: via Internet

Toamna la malul mării

     The Track Inland, Brian Denton

Un simulacru de soare, gri şi anemic, se scălda în norii ce se înghesuiau unul într-altul spre miazăzi între catargele câtorva ambarcaţiuni matinale. Cel puţin pentru ziua de azi vara plecase departe lăsând în urmă o ceaţă metalică şi vapori reci învăluind plaja plânsă de valuri şi de pescăruşii ţipând unul la altul, obosiţi. m, înfăşurată într-un şal gros, cu cizme de cauciuc în picioare, se plimba urmată îndeaproape de pescăruşul fără pereche şi de un crab cu o carapace nou-nouţă, fiecare pas părând un mic joc; ea făcea urme adânci, marea le umplea cu apă, pescăruşul zbura pe deasupra lor, crabul se căţăra greoi, cu încăpăţânare, şi cu toţii mergeau mai departe... m, pescăruşul fără pereche, crabul cu carapacea nou-nouţă şi marea. Marea... Cu vârful unui băţ scomoni o movilă de nisip şi o mulţime de scoici, îngrămădite fără nici o ordine, cu excepția unui abandon pur, se rostogoli la picioarele ei. Pescăruşul alese una cu ciocul lui gălbui şi o puse deoparte. O scoică albă, frumoasă. Marea o spălă, crabul o ignoră şi m o puse în buzunar. Între timp marea a mai adus un rând de obiecte împingându-le de la spate cu câteva valuri cu manșetele albe, ce-a mai rămas de la ospățul furtunii – câteva pietre mici, o bucată de vâslă, un borcan fără capac unde își începeau o nouă viață o pereche de melci, o cutie de lemn uzată, fără capac. Ce culoare frumoasă, își spuse m privind lemnul proaspăt spălat de valuri, arțariu, împodobit de câteva ghirlande de alge verzi. Un mâner din metal coclit ca un rânjet larg și o inimă de chihlimbar atrăgeau atenția spre partea din față a lăzii. Probabil e de pe corabia unor pirați. Da, da, sigur de acolo. Câteva hohote din glasul mării loviră țărmul și un trunchi se rostogoli pe plajă asaltat de mulțimea de pescăruși. m se așeză pe o dună uscată și își miji ochii. Mirosea a toamnă pe malul mării din golful vacanțelor. Și a pași noi...

- Te-ai trezit deja, m?

- Da, domnule. Și eu și toamna.

- Atunci am ajuns la timp.

- Îhî.

m&M - O iubire ciudată, © SP

* m = mademoiselle

Cu ce se măsoară timpul

Post it (1)

- Ce faci, m? Strângi nisip?

- Nu, domnule, măsor timpul. Uite, îmi ajunge de-o clepsidră.

- Nu cu nisip se măsoară timpul.

- Da’ cu ce?

- Cu inima.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

* m = mademoiselle

Echinox

Mihai Criste, The Last Paradox

Muzica de Bach venea de undeva de sub el, probabil de la subsol, se izbea de toţi pereţii de-a lungul etajelor şi se prelingea ameţită prin acoperişul spart. Casa scărilor, goală, amplifica sunetul cu un ecou de orgă spartă. Nu-şi auzea paşii urcând şi avea strania senzaţie că păşea în vis. Trebuia să se grăbească, mâine clădirea va fi demolată şi nu o va mai găsi. O ploaie măruntă sâcâia balustrada rece. Îşi ridică gulerul hainei mâncată de molii şi îşi şterse fruntea cu o batistă cu monogramă, destrămată şi găurită. Năduşea. Era pustiu. Doar o pisică neagră cu ochi sticloşi se strecura de-a lungul zidului ce se dezbrăcase până la cărămidă. Nu-i plăcea locul. Nu-i plăcuse nici pe vremuri când venea duminică de duminică pentru jocul de şah. Ajunse la ultimul etaj şi intră în apartamentul din stânga fără să mai verifice numărul de deasupra soneriei. Îl nimerea întotdeauna, l-ar fi nimerit şi cu ochii legaţi. Intră fără teamă. Acum nu mai avea nimic de pierdut. Un loc părăsit. Doar amintirile lui îl mai vizitau chinuit duminică de duminică. Dincolo de restul de uşă un munte de moloz căzut din tavan domina camera de zi pe vremuri somptuoasă.  Îl ocoli şi se îndreptă spre partea dinspre fereastră unde sub un strat gros de praf îl aştepta, cu acelaşi dispreţ ca în duminicile de altădată, biroul impunător de stejar masiv. Încercă să-i deschidă uşa din stânga dar nu reuşi. Era înţepenită de umezeală. Respira greu. De data asta nu avea de gând să piardă. Trase un sertar şi îl izbi de parchet. Se desfăcu în bucăţi împrăştiind mulţime de hârtii îngălbenite ce nu mai aşteptau nici un stilou. Alese o bucată de lemn şi o folosi drept pârghie. Uşa biroului scârţâi prelung dar nu se deschise. Încercă din nou tuşind violent din cauza prafului trezit la viaţă ce zbura năucit în toate părţile. Gâfâia. Mai încercă o dată proptind un picior în tăblia biroului. Uşa se deschise brusc, piciorul de sprijin îi alunecă, căzu jos cât era de lung şi uşa îl lovi puternic în tâmplă. Din lăuntrul biroului se rostogoli pe parchet o clepsidră frumoasă din lemn de abanos şi o voce hârşâită ce nu mai trăia de mult:

" - Dacă pierzi şi de data asta ai pierdut tot. E rândul tău să muţi. Hai, nu privi clepsidra cu ură. Numai tu eşti vinovat că pierzi de fiecare dată

- Mai dă-mi un minut. Un minut atât îmi mai trebuie. E viaţa mea în joc.

- Nu eu îţi dau timp Clepsidra, clepsidra măsoară timpul."

Din clepsidra căzută pe parchet nisipul începu să curgă. O pânză albastră cobora incet din tavan plutind spre el. Noaptea negocia cu ziua. Nu câştigă nici una. Echinox...

© SP

Alessandro Baricco Ocean Mare

„Cum se face că Plasson nu a murit deja de pneumonie, era un mister. Nu se poate să stai ore întregi în bătaia vântului de nord, cu picioarele înmuiate în apă şi cu mareea ce ţi se caţără pe pantaloni, fără ca, mai devreme sau mai târziu, să mori.

— Mai întâi trebuie să termine tabloul, concluzionase Dira.

— Nu-l va termina niciodată, spuse doamna Deveria.

— Atunci, nu va muri niciodată.”

Imagine: David Lobenberg

Cerul răsturnat pe trotuar

Plouă –

se plimbă cerul răsturnat pe trotuar

sub umbrela peste care păşeşte timpul.

Din zile de ploaie s-au prelins

străzile acoperite de umbrele,

ni se deschid uşi cu zori desprinşi

din somnul florilor de liliac

înflorite ca un strigăt de pasăre
printre ramuri golite de tristeţi

Ce formă o avea liniştea?

Imagine: via Internet

Pare să se mute în aer

între leagănul verde de frunze
acum că vântul e-n amintirea altor paşi

şi spaţii libere de ochii mei curtate

şi drumul s-a îndepărtat de tălpi

spre noaptea împiedicată

de un strop de ploaie

Se înfrunzesc de timp orele

Cu vârful degetelor desenez norii

şi nu-i mai las să cadă din cer.

© SP
 

Fragment dintr-un straniu familiar

Roman Opalka

Mi-era de o dimineaţă cu ploaie. Să botez cu apă neîncepută din cer tuşul cu care-ţi căutam chipul pe o coală albă. Poate pentru că şi ochii mei voiau să-l audă, mai întâi ţi-am scris numele alegând nişte litere frumoase ca o caligrafie fugită pe fereastra unui pergament ascuns într-o bibliotecă cu cărţi pe care tu mi le citeai. Pluteau frumos într-un gri diluat de nişte picături care până acum o clipă se ţineau cu amândouă mâinile de streaşină, dar s-au hotărât să poposească fluierând a cer deznorat pe desenul meu. Cercuri mari iscate din vârful peniţei se roteau ca un vals îmbietor în jurul numelui tău şi le înfrunzeam spre a fi copac cu rădăcini într-o plutire de Phoenix care tăia fâlfâind pagina ce începuse a vorbi despre tine pe limba frunzelor ce desfrunzeau gândul. Picăturile de ploaie şi stropii de tuş au prins a se îmbrăţişa cu patimă şi cădeau cu zgomot de petale de flori care nu ştiau gustul culorilor. De sub mâna mea dreaptă începuse să urce la cer o scară de frunze ondulându-se, dansând ca o iederă îndrăgostită de înaltul la care visa. Capătul ei, liră, cânta monocrom liedul celor două non-culori îngânată de mulţime de griuri dezlănţuite ce au început să strige după o zvâcnire cu fluturi albi conturaţi cu noapte fără lună. O linie fină ca un început de vis despica pagina în două şi albul de satin a început să primească conturul chipului tău despre care povesteam cu ochi ce gustau sunetul ploii şi buze ce-ţi vedeau dunga dintre sprâncene cu un sărut descreţit. Ochii tăi se deschideau senin. Clipeau şi alungau ploaie de globuri negre ce alunecau devenind inorog tropăind întunecat tulburând un val dintr-un izvor cu apă din începutul lumii unde un nor rotund îmbrăţişa un cer negru spart de stele argintii. Şi peste toate astea zbor din flori de liliac alb îmbătând chipul tău în alint transparent.

Mi-era de o dimineaţă cu ploaie. Ţi-era să te îmbeţi în ceas de noapte cu vin de liliac alb.

© SP

Furtuna

chiar[1] în capătul străzii, pe un fel de deal. Un conac frumos, cu o curte largă şi o grădină mare. Se reîntorsese după mulţi, prea mulţi, ani. Toate feţele erau noi. Nu mai cunoştea pe nimeni. Era pustiu, doar un vânt amar şuiera ca rostogolirea unui pârâu de munte, repede, rece, asurzitor, ca atunci, în prima zi când s-au întâlnit.
— Ce asculţi? Bubuie toată strada.
— Wagner. Uvertura de la Valkiria. Sigur nu-ţi place.
— De unde ştii? Nu mă cunoşti.
— Nu, şi nici nu vreau să te cunosc.
— Încă nu vreau să te cunosc, ar fi mai corect, mademoiselle.
— Scoate încă şi afirmația va fi adevărată.
Zâmbise trist.
Gardul viu suferea trist, neîngrijit. Oare o fi vreun grădinar prin apropiere? În colţul grădinii era un cireş bătrân. Câteva cireşe negre, uscate, atârnau pe crengi.
Atunci, în a doua zi după ce s-au întâlnit, el ţinea cireşe amare în căuşul palmelor. Globuri mici, rubinii, aproape negre. Ea culegea câte una cu vârful degetelor şi mânca.
— Sunt amare.
— Ştiu, dar îmi plac
Zâmbise amar. O îmbrăţişase. Îl împinsese cu palmele. Cămaşa lui albă se umpluse cu pete roşii de cireşe amare.
Privi în dreapta unde stătea cuminte o băncuţă albă, frumoasă, cu un spătar dantelat plin de pete ruginii. Trebuie vopsit. Se însera.
— Diseară la ce oră ne întâlnim?, o întrebase a treia zi.
— Nu-mi amintesc să fi stabilit că mă întâlnesc cu tine.
— Păi, altfel cum să ne cunoaştem?
— Nu vreau să ne cunoaştem.
— Nu cunoşti pe nimeni aici.
— Şi? Aşa îmi place.
— Pe mine ţi-ar plăcea să mă cunoşti.
El i-a zâmbit răscolitor. Ea l-a privit cu ochi de gheaţă.
Vântul îngheţat începu să bată din nou alungând mulţime de frunze care alunecau foşnitor pe piatra terasei ca pe o bucată de gheaţă. Terasa trebuia lustruită şi o dală care lipsea trebuia înlocuită. Părul îi flutura rebel, o picătură de ploaie sărută vârful ceştii de cafea.
A patra zi după ce s-au întâlnit el îşi vârâse capul pe fereastra deschisă.
— Vrei să-ţi fac o cafea fierbinte? E rece afară. De ce nu închizi geamul?
— Lucrez.
O sărutase neaşteptat. Pe fugă. Ea îl lovise cu capătul de creion peste nas. O privise mirat, cu un ochi pe jumătate închis.
Vântul trânti o fereastră. Un ochi de geam era spart. Trebuie reparat. Şi fereastra dinspre miazăzi ar trebui înlocuită.
Ziua începea să fie înlocuită de noapte. Lumina se închidea în sine, doar o rază de soare se odihnise o clipă pe banca de pe terasă. Lemnul încă mai era cald.
În a cincea zi ea stătea pe un scaun pe peluza din faţa casei cu un teanc de foi pe genunchi şi scria de zor. El își luase un scaun şi se așezase lângă ea.
— Ce scrii?
— Un eseu. Trebuie să-l termin repede.
— Despre mare?
— Îhî.
Îi urmărea mâinile plimbându-se nervoase peste foaia albă. Îi strânsese mâna. Mâna lui era caldă. Şi-o trăsese pe a ei cu un gest brusc.
— Aş putea să te ajut. Ştiu multe despre mare.
— M-ai ajuta dacă ai pleca.
O sărutase din nou. Nu-l mai lovise. Îl împinsese. Căzu cu tot cu scaun în iarba verde. Când se ridicase avea un zâmbet rănit.
Iarba din curte era îngălbenită şi plină de petice de pământ ca nişte răni deschise care aşteptau nerăbdătoare să fie oblojite cu gazon proaspăt. E mult de lucru aici. E neapărat necesar să îmi fac o listă. Căută în geantă printre farduri, rujuri şi nimicuri zornăitoare o agendă şi un pix.
Își amintea că în a șasea zi, într-o după-amiază, el apăruse iar de nicăieri.
— Ce notezi?
— Programul meu pe toată săptămâna. Sunt foarte ocupată. Am venit aici ca să lucrez.
— Nu eşti în vacanţă?
— Nu.
Zâmbise. Un zâmbet nedumerit.

IIntră înăuntru. Scara din lemn, obosită, scârţâi nedumerit. Îi lipsea o treaptă şi perechea globului elegant, de sticlă, ce lumina văduvit terasa frumoasă, largă, din piatră cenuşie, cu câte două coloane albe de fiecare parte. Pe una din ele era scrijelit un soare vesel. Probabil copiii pe care îi văzuse jucându-se în capătul străzii, îşi zise.
În a șaptea zi el îi spuse:
— Copiii noştri ar trebui să-ţi semene.
Zâmbise şmechereşte. Ea îl privise lung.
— Vezi că te-ai putea îndrăgosti de mine şi te voi face să suferi.
El zâmbise din nou, stins.
Se stingea cerul. Un unghi de cocori pleca spre sud.
— Mâine plec.
— Te întorci?
— Nu.
— Vin cu tine. Aşteaptă cinci minute să-mi strâng nişte lucruri într-o valiză.
Îl privise tăios. Nu-i plăcea să aștepte, n-avea timp. O privise tandru. Se îndrăgostise.
Casa îndrăgostită de lumină se întuneca. Umbrele miroseau a igrasie. Terasa aștepta luna cu mâinile în poală. Un croncănit tomnatic, gri-închis, aproape negru, tăia liniştea. În grădina neîngrijită un nuc bătrân strânsese în jurul lui un mănunchi de ciori. La rădăcina-i dezvelită o cioară neagră, mirosind a cimitir, ciocnea o nucă spartă şi un corb curios îi dădea târcoale cu un mers greu, ca de elefant.
Într-o revistă despre Africa, demult, citise că elefanții au cimitirul lor, un loc anume unde se retrag atunci când simt că mor...
Se lăsase noaptea. Întunericul se decojise și tropăia peste conacul vechi, terasa frumoasă, cu bancă albă şi spătar dantelat, peste frunze risipite, ceaşca de cafea, părul fluturat...
Vântul căuta un început de furtună...

m & M – O iubire ciudată © SP 

Imagine: via Internet

Pe strada unde înfloresc teii

Priveam micuţa stradă de sus de la geamul mansardei. Înfloriseră teii. Mai devreme ca de obicei. Plouase şi totul era proaspăt. Mirosea a petale de flori. Străduţa părea ruptă din alte vremuri. Dacă nu ar fi existat magazinul de telefoane mobile ai fi crezut că ai nimerit într-un alt timp. O galerie de artă, închisă, avea un anunţ lipit pe uşa de sticlă: De vânzare. O cafenea cu iz interbelic, o băcănie cu o firmă scrisă de mână, o parfumerie cochetă alături de un anticariat cu ferestre mari, pline de cărţi citite şi recitite plus felurite obiecte de o eleganţă ispititoare.
Aproape că nu mai sperasem să o găsesc. Când am hotărât să mă mut voiam ceva deosebit, ceva diferit de betonul blocului în care locuiam atunci şi hoinărisem prin tot oraşul căutând. Într-o frumoasă după-amiază de început de vară am oprit maşina să beau o cafea la cafeneaua de pe strada cu tei şi m-am îndrăgostit de locul acela care părea învăluit în mister.
Aşezată la masa de lângă fereastră savuram o caffe-latte şi analizam clădirea de vizavi, o clădire cu un aer retro, în stil Art Deco, cu etaj şi o mansardă ce nu părea locuită.
— Locuieşte cineva în clădirea de vizavi? l-am întrebat pe chelnerul care tocmai îmi adusese un croissant cu cremă din fructe de pădure.
— Doar la parter şi în două apartamente de la etaj. Celelalte două plus mansarda sunt libere.
— Cunoaşteţi proprietarul? M-ar interesa mansarda.
— Da. Este doamna Metescu. Va dau numărul ei de telefon.
Am sunat imediat şi după ce am inspectat cu atenţie mansarda, însoţită de doamna Metescu, o doamnă din vremea gesturilor elegante, am plătit pe loc un aconto. Nu mai voiam să amân. Găsisem locul. Îmi găsisem locul. „Va trebui să lucrez nişte ore suplimentare ca să pot plăti reparaţiile”, mi-am spus plimbându-mă prin mansarda care avea nevoie de renovări serioase.
Cât timp au durat renovările am urmărit îndeaproape totul. Fugeam de la birou direct la noua locuinţă. Pereţii au fost răzuiţi până la cărămidă, tencuiţi şi văruiţi în alb. Grinzile curăţate de vopsea, respirau libere. Am ales ornamente simple, cu motive florare, trandafiri şi frunze de acant, pentru a împodobi spaţiul de deasupra uşilor largi, primitoare. Şi am păstrat duşumeaua din scândură pe care am lăcuit-o într-o nuanţă închisă ce amintea de lemnul de nuc.
Prima seară în mansarda mea cu ferestre spre cer era o seară caldă. În livingul spaţios nu aveam, deocamdată, decât o canapea mare, roşu burgund, iar mulţimea de cutii aşezate de-a valma dădeau mansardei un aer de depozit temporar, însă nu am mai aşteptat, m-am mutat imediat ce renovările principale au fost gata. Mai aveam de cumpărat mobilă, de dichisit fiecare cameră în parte, dar în seara aceea am vrut doar să mă bucur ca un copil care îşi încropește prima căsuţă în copacul copilăriei. Am privit din nou peste mica stradă. Mirosul teilor înfloriţi se strecura în vârful petalelor printre cutiile aşezate pe duşumeaua cu miros de lemn proaspăt tăiat. „În seara asta nu despachetez”, mi-am spus descifrând afişul care anunţa o seară de jammsession sub luminile cafenelei care începeau să se aprindă împingând întunericul afară în acordurile unui pian exersând nişte răsturnări ritmice de jazz în tonuri de albastru. „Mâine despachetez”, mi-am zis din nou. Am închis ochii. Odată cu seara, parfumul teilor era mai puternic, jazzul, care răsuna acum dintr-o trompetă obosită şi răguşită, mai îmbietor, străduţa, mângâiată de vălul nopţii şi tulburată de paşii fără chip, mai misterioasă ca prima dată când o văzusem. „Ce-ar fi să cobor la cafenea chiar în seara asta?” gândeam trăgând adânc în piept acordurile înnoite de jazz, în timp ce ascultam nişte boboci de floare împrăștiindu-şi parfumul amărui.
Şi am coborât. Şi l-am întâlnit. În cafenea. Învăluit în jazz, fum de ţigară şi aromă de cafea. Plin de poveşti, de poveşti stranii, captivante...

SP,, Străinul din cafenea © SP

Imagine: Sergei Yaralov

Atelier

În atelierul ei coborî lumina. Cu zgomot. Asurzitor. Nu şovăi nici un ciob de timp, izbucni în toate încheieturile luând forma de cub teşit a mansardei cu pereţi inegali, cu ferestre largi ca nişte ochi îndrăzneţi plus o lucarnă ciclopică ce se spărsese în acoperiş. Sellma se opri în faţa pânzei albe ca şi cum povestea care se cerea pictată era deja acolo iar personajele îşi cereau dreptul la viaţă şi ea trebuia doar să înţeleagă. Uneori nu prea ştia ce va urma să facă dar simţea, şi în plus îi plăcea riscul de a face totul altfel şi de a suporta consecinţele. Învăţase că important e să înveţi să priveşti nu doar pictura ci şi lumea din tine şi cea de dincolo de tine, să înveţi să descoperi ce e dincolo de prima impresie.

Zăbovi o clipă, îşi aşeză palmele pe pânză, închise ochii, oftă, zâmbi ca şi cum înţelesese un mesaj doar de ea auzit şi începu să picteze. Picta cu grabă studiată, cu o lejeritate de gest elegant agăţat de încheietura mâinii, inventa cu încăpăţânarea aceloraşi culori, se împământenea în tonuri furibunde, nu se auzeau decât respiraţia ei şi sunetul pensulei pe pânză ca un fâşâit răscolitor. Ultimele detalii le contura cu vârful degetelor ca şi cum ar fi vrut să de-a viaţă din propriile mâini, ca şi cum voia să simtă cum culorile prindeau viaţă sub atingerea ei, de parcă înţelegea emoţiile şi fragilitatea din nuanţe şi le mângâia protector. Aici era acasă, în lumea ei de culori.

Drum în doi © SP