Sun

— În fiecare zi încep să-mi vină în minte mulţime de versuri de dragoste. De-a valma, îmbulzindu-se aşa cum se năpustește peste tine soarele dimineţilor de vară. Mă trezesc cu ele în minte şi fug la tine. Tu încă dormi şi atunci ţi le scriu în faţa uşii de la casa ta cu ferestre spre cer. Piatra cubică e încă rece şi primii trecători se feresc stingheriți de șirul de litere privindu-mă curioşi. Unii chiar trec nepăsători peste ele, dar nu-mi pasă, ştiu că tu le citeşti. Tu priveşti şi cerul şi pământul, Tea. Ieri te-am văzut cum te-ai oprit în faţa unui desen făcut de un copil pe asfalt. Un soare imens cu un zâmbet larg, așa cum numai copiii îl văd. Ai zâmbit şi l-ai ocolit cu grijă, protejându-l. Ce ai citit în zâmbetul lui? Ce ai simţit? Aş putea simţi la fel?

SP, Străinul din cafenea 

Exit Time

Am uitat de timp, draga mea. Mi-am amintit de mare. De valurile care pot să șoptească când se cuibăresc între stânci, se rotesc în cuib și adorm ca un pui pufos abia ieșit din găoace, toropit de somnul trezirii la viață. Tu mă privești râzând, cu râsul acela care mi-a găsit o tristețe de care nu știa nimeni, pitită în spatele inimii de pe vremea când m-a pierdut o iubire. Eu nu știu să râd, dar am zâmbit timid, ca un copil prins că desenează cu creta furată de la școală o inimă roșie pe trotuarul unde trece iubirea dintâi, o fetiță cu codițe și teniși galbeni. Tu mă priveşti drept în zâmbet şi cu fiecare privire pe care mi-o furi mă cuibăresc în tine, fac inventarul locurilor în care n-am ajuns, știu câți fluturi  încap în stânga inimii, cum trebuie răsucite razele de soare în jurul degetului mijlociu și cât de lungi sunt genele tale când îți lipești obrazul de-al meu. Apoi fac inventarul viselor (am răsturnat câteva, ți-am promis că le voi pune la loc, te voi reînvăța să copilărești), după care mă cuibăresc lângă tine, ca un pui pufos abia ieșit din găoace. Tu îmi iei capul în palmele-ți căuș, îmi săruți tâmpla unde se trezesc visele și îmi împrumuți câteva, cât să mai treacă o noapte. Și nu mă mai simt singur.

SP, A de la ultima literă Z

Imagine via Internet

Luna (3)

Am găsit poiana, într-o noapte când luna plină era peste tot. Lupul n-a mai venit. „Doar cei însetaţi de lumină o văd, cei ce-au gustat din ierburi amare”, mi-a spus atunci. „Nu gusta din ierburi, fată! O să deprinzi limba fiarelor şi o să auzi lupii vorbind” îmi spunea bunicul dând la o parte cu grijă ierburile fără nume, crescute cotropitor peste rugul de mure, aşa cum, dimineaţa când te trezeşte, mama îţi dă la o parte părul de pe frunte ca să vezi lumina zorilor. N-am ascultat. Ascundeam o frunză în căuşul palmei şi o mestecam pe ascuns noaptea când luna se întregea în cerul părăsit de nori. Avea gust înţepător, ca o căldură de vară duminica, în plinul zilei, când fugi în pădure şi strigi de bucurie că e vară, că eşti copil şi nu ştii.

Apoi mă furişam afară, dincolo de rugul de mure, alergam cu tălpile goale peste ierburi şi frunze căzute în alte vremi, peste muşchii de catifea înverzită şi pâlcuri de bureţi cu pălării de vânzători ambulanţi, pe poteca ce ducea la poiana ca o lună răsturnată lângă ochiul de apă din nord unde stelele se amestecau în valuri concentrice, stârnind ecouri. Şi, în aşteptarea tremurândă, minunată, ceva din mine se regăsea şi se îndrepta spre o lume închisă în bănuţul de iarbă acoperit de crengile încărcate de frunze pe care le atingi cu palmele, cu fruntea, cu ochii simţind nervurile ce freamătă viu, ca o venă neliniştită, răzvrătită, un semn al vieţii, contorsionat, revărsând din întunericul pădurii safire, ametiste, smaraldele unei inimi plină de sevă, cutremurând întunericul până la cuvântul ce are propria sa lumină, a lunii de flori, prezent pur al unei copilării cu genunchii juliţi de joacă.

Şi atunci, adormi într-un somn cu vise împrumutate. Nu sunt ale tale. Ştii, simţi, auzi. Unde am mai auzit susurul acesta, graba cu care coboară la vale un pârâu de munte? Cine visează cu mine? O excursie la munte… „Nu te teme. Într-o clipă ajungem dincolo.” Cine m-a ţinut de mână până am trecut puntea? Cine este el?

Şi acum îmi ţine mâna strâns. Încă nu s-a trezit. E linişte. O dorință difuză, rătăcită în mine ca reflexia soarelui în moneda de apă, mă cuprinde încet. Starea de pădure închisă în taine, răcoroasă, se răsuceşte sub umărul stâng. E noaptea de Sânzâiene. Mestec o frunză în formă de inimă, aşa cum mesteci cuvinte înainte de o întâlnire la care ştii că vei zâmbi şi-ţi va fi bine. Ziua a fost fierbinte, noaptea neaşteptată. I-am atins tâmpla cu genunchiul. A tresărit. Acum îmi știe numele. Visează. Acolo, pe munte, i-am promis că voi trăi povestea. „Eu sunt Luna! i-am şoptit. Graniţa dintre tine şi viaţă trece prin inima mea.”

Photo credit: Matthew Yarnell

Luna (2)

„Stai departe de întuneric, ţineţi lumina aproape, fată! Noaptea e pentru alte lumi” îmi spunea bunicul, presărând busuioc pe treptele casei. O vreme mirosul mă ţinea departe de pădurea înnoptată, dar eu am iubit dintotdeauna noaptea, graniţa dintre lumi ce se trece cu pasul înmuiat în rouă. Îi ştiu toate clipele, ştiu nopţile cele mai lungi şi pe cele cu ore puţine, ştiu luminile stelelor care se rup în bucăţi, ştiu parfumuri de ierburi amare, flori și umbre pe care le așez cu grijă, asa cum bunicul așeza capcane iarna pentru lupii care se apropiau de cabană. Guri de fier, cu dinții ascuțiți, așezate în locuri pe unde ei se puteau furișa. Apoi așteptarea, dureroasă, ca gerul din crucea iernii, trosnind în ore ce curg greu, și urletul prelung auzit în miezul nopţii, în poteca părăsită de lângă ochiul de apă ca o banchiză închisă în cerc. Dincolo era poiana, ca un ban de gheaţă, păzită de lupi. Nu le vedeam decât ochii, de jur împrejur, ca un cerc de lumini, aşteptând ca teama mea să fie purificată cu grijă și legătura cu lumea să taie scurt cruditatea viselor noi.

Lupul m-a privit resemnat, ca o zi de toamnă după prima brumă. Nu mi-a fost teamă să-l eliberez. N-aş spune că a fost inconștiența copilăriei, mai degrabă chemarea unui sunet prelung, o tristețe nelumească, un amestec de vibrații în care timpul se făcea singur și eu nu a trebuit decât să ascult.

Am scos batista albă, brodată cu flori. Era singurul lucru brodat de mine, în serile de iarnă când luna se rotunjea în geam. M-am înțepat în deget, chiar când coseam petala ultimei flori de zăpadă. Sângele s-a întins leneș, un șarpe în grădina Raiului, florile s-au colorat ca o pădure care primește un glas în ecou. Batista am purtat-o mereu în sân. „O să te păzească de fiare”, îmi spunea bunicul, șlefuind dinții capcanei în timp ce din foc săreau scântei mici ca stelele din artificiile aprinse de Crăciun.

Cu ea i-am legat rana lupului în timp ce el îmi vorbea de nopţile cu lună, de poiana ca un bănuț verde, de iarba amară pe care o voi smulge cu greu, înnodată în sufletul trist al lumii, de frunza în forma de inimă pe care trebuie să o mestec încet ca să mă apar de jocul ielelor, de fiarele cu nume de oameni. „Tu esti Luna!” mi-a spus și și-a înfipt colții în umărul meu stâng ca o pecete.

Foto via Internet

Luna (1)

Din seara cu visul am căutat poiana. Ştiam legenda. Mi-o povestise un țapinar cu care împărțisem o zi de muncă la pădure. E o poiană greu de găsit. Nu intrau decât câțiva oameni, aleşi. Se alegeau cu greu, așa cum alegea bunica seminţele de mac scuturând măciuliile pe o coala albă, îndepărtându-le pe cele rele şi păstrând restul pentru pâinea de Sânziene. Eu furam câte o măciulie şi o scuturam în gură. „Nu e bine, băiete, o să te prindă somnul ielelor, ziua în amiaza mare.” Îngrijorarea din vocea bunicii părea profetică. Eu aşteptam minunea, somnul din basme, venit pe neaşteptate, zdrobitor, ca după zeci de nopţi nedormite. Nu venea nimic doar cheful de joacă și porneam printre ierburi proaspete, botezate cu rouă, înțepătoare. Treceam peste pârâul care se înfăşura leneş în jurul gleznei, ca un şarpe în grădina Raiului şi mai departe pe câmpul cu bumbi de flori pentru inele de-o zi, logodna verii sub pomi cu fructe zemoase, înțepate de albine şi crengi scârţâind pe cer, şi tot mai departe, în răcoarea pădurii, până la ochiul de apă unde mi se opreau paşii copilăriei.

Aici e poteca, in inima pădurii, după ochiul de apă, adânc şi rece. Copacii înșirați ca felinarele pe o stradă cu mușchi şi ierburi încăpățânate vorbesc între ei. Miroase a flori de salcâm. Înnebunesc salcâmii vara? În capăt e un bănuţ verde, rotund ca o lună coborâtă pe pământ, o poiană cu rădăcini în alte lumi, cu uşi ferecate, ascunse privirii. Mă lungesc în mijlocul poienei Iarba e ca o îmbrățișare din fire de bumbac, tresaltă, cerul se roteşte, frunzișul e galaxie cu stele zimțate, de nenumărat. Totul vibrează, se mişcă năucitor. în cerul de tuş se rotunjește luna. Libelulele zboară în cerc, un melc trece în grabă pe lângă mine. Unde se grăbește timpul? Cine dansează în jurul meu? Îmi amintesc o excursie la munte. Prima dată când am trecut un pârâu pus pe fugă de o revărsare de nori. Apa se rotea ispititor,, privirea mea se lipise de mijlocul cercurilor de ape. Ce e dincolo? m-am întrebat. O palmă mică, răcoroasa, pusă pe frunte, m-a deșteptat. Cine m-a trezit? Cine?

Şi acum fruntea mea e invadată de bucăţi mari de jar. Mâna ei e rece, cărbunii aprinși se sting pe rând. Nu-i văd ochii, doar zâmbetul, înmuiat în lumina lunii. Genunchiul ei îmi atinge uşor tâmpla şi ştiu cum se naşte un fulger. „Dormi! Ai văzut jocul ielelor. Doar lumina lină a lunii te mai poate salva.” Ea e Luna. Graniţa dintre mine şi viaţă trece prin inima ei. 

Photo credit: 1 via Internet

2 arhiva personală

Scrisoare de dragoste

Prima scrisoare i-am scris-o când am ajuns la mare, în oficiul poştal. Am înşirat mulţime de inepţii, de epitete despre mare, răsărituri şi apusuri, despre filozofii şi teorii de doi bani. Nimic din ce simţeam. Lângă mine, rezemată de ghişeu, o tânără cu o pălărie imensă de pai aproba discursul fluviu al unui domn între două vârste, pedant şi călcat la dungă, iar pălăria ei îmi atingea umărul ca o consimţire a celor scrise. Scrisoarea timbrată a ajuns în cutia poştală, eu am luat-o spre plajă. Dimineaţa abia începuse. Ginny şi gaşca ei încă erau pe plajă. O auzeam cum râde, gutural, ca berea turnată într-o halbă. Mi-a făcut din mână şi a ţipat scurt. Ştiu că în felul ei se bucura că mă vede. Mi-am scos sandalele, le-am scuturat şi le-am pus în rucsac. „Te-ai născut tipicar”, îmi spunea mereu Ginny. „Când o să te pensionezi, tabieturile o să fie ceva normal pentru tine.” Plaja era previzibilă, se acoperea de prosoape colorate. Nisipul era rece, lumina din ce în ce mai puternică. Nu mai simt aceeaşi bucurie, ca acum câţiva ani, să mai pierd nopţile şi zilele cu Ginny şi gaşca ei. M-am întins direct pe nisip şi am început să caut un nor de care să-mi agăţ privirea. Mi-aş fi dorit să fie Silvia aici, să-i citesc ceva dintr-o carte sau să-mi citească ea din cărţile pe care le poartă în geantă. Eu să ascult vocea ei de sirenă, să o întrerup din când în când şi să-i spun: „Silvia, uite, eu cred că…” ea să mă privească scurt, cu ochii ei de mare în furtună, mie să-mi fie de-ajuns ca să-i inventez adjective pentru fiecare parte din ea. Apoi să caut un pix în geanta ei ponosită, să găsesc o lume, o lume de obiecte care povestesc despre ea, să le scot pe rând, ea să-mi spună: „Ce faci?!” şi să-mi smulgă geanta din mână şi câteva tristeţi şi ultima îndoială, eu s-o închid în braţe, strâns, să ştiu că e acolo, că eu sunt centrul universului ei şi ea e centrul universului meu şi că n-o să-i dau drumul niciodată. Ea o să înţeleagă, o să-mi spună: „Tuuu…”, cu vocea ei de sirenă, o să ne certăm, o să ne împăcăm, sau invers, şi-o să râdem mult, în duet, fără să ştim de ce, seara o să mâncăm pe plajă, lângă dig, o să privim împreună cum se aruncă soarele în valuri, o să ascultăm muzică la căşti, o să bem bere şi cola şi o să facem planuri care ţin până a doua zi şi o viaţă.

M-am ridicat greu din nisip, din vis, din ce-ar putea să fie. Ginny s-a apropiat, mi-a întins o sticlă de bere şi o privire adâncă. „Eşti îndrăgostit, bro!” şi cuvintele ei m-au lovit în piept ca un bloc de gheaţă, iar gândul m-a smuls de acolo, m-a dus înapoi la oficiul poştal în care am nescris o scrisoare, la gara pustie, la trenul în care m-am sufocat, la atelierul de reparaţii unde mi-am lăsat vechea mea maşină care se stricase din nou, la via în care ne-am sărutat, la momentul când ea a intrat în maşină, până în clipa când am zărit-o pe margine, făcând autostopul, şi când, pentru o aşchie de timp, ne-am privit în ochi şi m-am îndrăgostit şi abia după ce am înţeles asta am scris direct pe nisip prima mea scrisoare de dragoste.

Foto credit: C.Toader

Floarea soarelui

 

M-am trântit pe pat și am început să-mi adun cuvintele. Le găseam pe rând, unul câte unul, până se adunau îndeajuns de multe ca să le pot scrie ca pe o scrisoare de dragoste, ca pe scrisoarea pe care i-am trimis-o Silviei, fata care făcea autostopul. O fată ca o sirenă. Trup adolescentin, fustă scurtă de blugi, maieu milităresc și teniși în picioarele-i frumoase. N-a părut deranjată de mașina mea veche. A trântit geanta, o geantă cu baierele lungi, ponosită, și pălăria de pai cu o floarea soarelui într-o parte, pe bancheta din spate și s-a așezat în dreapta mea cu căștile în urechi fredonând încet o baladă rock – Sweet child of mine, where do you go now, where do you go… O știam pe de rost, aș fi cântat-o împreună cu ea dacă nu și-ar fi zăvorât lumea cu o pereche de căști și o pereche de ochi albaștri, șterși, asta până mi-a zărit manuscrisul în torpedou. L-a așezat pe genunchi, pe genunchii ei rotunzi ca pietrele de râu abia născute, și-a scos căștile din urechi, câtă reverență pentru cartea mea, și a început să citească cu voce tare, cu vocea unei sirene care îți spune exact ce vrei să auzi, exact în momentul când vrei să auzi. Am mers cât am putut de încet, bătrâna mea mașină se târa oricum ca melcul, un grup de bicicliști au trecut pe lângă noi făcând glume, dar ar fi putut să treacă lumea întreagă cu tot cu timp, nu-mi păsa, o fată frumoasă, ca o sirenă, îmi citea cartea. O citea cu patimă, cu patima cu care săruți prima dată, și fiecare pagină suna ca o odă, ca o cântare de îngeri, ca și cum fiecare zi chinuită în care am scris – în tren, pe sub banca de curs, sub pătura de cămin cu lanterna aprinsă, la masa cafenelei ieftine, înecată în fum de țigară, până la ora închiderii, în fiecare colț în care n-a mai scris nimeni niciodată, își merita chinul doar pentru ca vocea ei să spună cuvintele altfel.

Când am ajuns în dealul cu vie mi-a făcut semn să opresc și am oprit de parcă s-ar fi terminat toate drumurile. Sub strugurii copți ne-am sărutat ca și cum ne-am fi cunoscut de o viață, ca și cum ar fi trebuit să ne despărțim doar pentru o zi. Pe prima pagină a cărții mele mi-a scris o adresă și s-a semnat Silvia, cu un S mare ca o sirenă arcuită urmat de un șir de litere mici şi a plecat unduitor, urcând dealul printre ciorchini. Eu o urmăream cu ochii din ce în ce mai mici, cu inima cât dorul pe care nu-l știusem până atunci. Am rămas cu manuscrisul pe care aveam autograful ei, primul autograf dat unui scriitor de o cititoare.

Aşa de bogat nu mai fusesem niciodată! Aveam un sărut pe care nu mi-l va mai da nimeni vreodată la fel, un autograf de la o cititoare care-mi iubea cartea, o adresă şi un număr de telefon.

- Alo? Cu domnişoara Silvia, vă rog.

- Nu este acasă. E la bunici la vie, în vacanţă. Vreţi să-i transmit ceva?

- Nu, nu, mulţumesc. Voi reveni cu un telefon. Sărut mâna.

Ştiam că e în vacanţă, la vie, la bunici, ştiam că va sta toată vara, mi-o spusese chiar ea, dar îmi plăcea ideea de a-i telefona acasă, de a-mi închipui telefonul căutând-o în toate ungherele, cotrobăind în toate camerele după vocea ei. Îmi plăcea să-mi imaginez că atunci când se va întoarce acasă mama ei îi va spune: „Te-a căutat un tânăr drăguţ şi foarte bine educat.” (sigur va spune asta) „M-a salutat cu săru’mâna. Şi ai primit şi o mulţime de scrisori. Cine e?” Iar ea îşi va aminti de mine, de sărutul din vie, de cartea mea şi va alerga spre camera ei cu fereastra deschisă spre câmpul de floarea soarelui, unde, pe masă, aşezate după mărimi, o vor aştepta scrisorile mele şi le va citi aşa cum le-am scris, cu nerăbdare, cu speranţă, cu patimă.

Foto credit A. Muşat

Clipa de inimă

 

Am adunat în noi atâta dragoste încât

inimile ni s-au lipit

una de alta.

 

O spun a treia oară

înainte de a porni iar la drum

spre locul unde lumina te loveşte în faţă

(pe vremuri îi ştiam numele, un nume straniu,

de câmp sălbatic amestecat cu mare).

 

Acum nu mi-l amintesc. Îmi amintesc trenul, gările,

fiecare oprire când se trage semnalul de alarmă.

Îmi amintesc harta

cu inimi desenate în dreptul oraşelor unde ne-am sărutat.

Îmi amintesc fiecare linie de pe chipul tău

când te încrunţi

(cea dintre sprâncene e când nu înţeleg

ce-mi spui).

Îmi amintesc mirosul

de cafea,

de gări,

de aftershave,

toate zâmbetele pe care nu le-ai zâmbit

pentru mine

şi drumul spre mare în trenul fără locuri

îmbrăţişaţi pe culoarul ticsit de călători

ce priveau plictisiţi pe geam –

noi ne priveam în ochi.

 

Nu mai e timp de privit înapoi.

Am adunat atâta dragoste încât

lumea salvată de noi

seamănă cu începutul unei iubiri

în care ştii că vei pierde totul.

 

Dar nu-ţi mai pasă

acum, aici, eşti fericit.

Cei care rămân

Cum sunt oamenii care-ţi rămân în viaţă? Azi eu vorbesc despre azi. Aşez cuvinte sub tălpi, nu suflu o vorbă despre timp. Tic, tac, tic, tac. Soare, soare de înfăşurat în jurul degetului ca un inel din prima floare culeasă pe câmp. Cer, cer din albastru neţărmurit. Drum. Punte? Unde ajungem până la urmă? T’est deja dans un autre pays? Depărtări. Drumul de la mine la tine e uşor. Drumul de la mine la mine e greu. Ce cuvinte ajung la tine? Hai să-ţi povestesc de mări împăturite în colţuri, de câmpuri cu ierburi amare, de peșteri extravagante și periculoase unde stalactitele, fosilele și rocile se unesc și se închid într-un talisman pictat cu vârful degetelor. Bizar, bizar, ezoteric, înverzit ca un gând proaspăt. E un vis? O amintire? Un dor? Cine visează cu mine? Am reînceput să scriu despre viaţa care a trecut prin noi, aşa cum am trăit-o, din plin. Am acum toate fotografiile, le-am recuperat pe ultimele două. Şi pe cea din Cluj cu adresa scrisă cu eyelinerul meu. Oameni despre care până acum n-am ştiut cum să scriu, locuri în care am fost, întâlniri, despărţiri, cei care vin, cei care pleacă, cei care rămân, no matter what. Eu, cea despre care tu ştii şi nu ştii totul, cea despre care am (re)început să scriu pentru visătorii care îşi vorbesc într-o limbă ciudată. Tot ce-am păstrat. Inocenţă, copilărie, suflet. Viaţă şi vis. Lucruri care se întâmplă ca un breakthrough în rutina zilelor scurte. Azi eu vorbesc despre azi. Cumpărături, liste, telefoane, plăţi, e-mailuri, (Am sunat grădinarul?! Da, domnişoară, m-aţi sunat ieri. Vin sâmbătă) Programări. Reminder to not ignore the reminder. Culori. Şevalet. Pachete de cărţi. Scriu, scriu, scriu. Pauză de cafea. Tu ce faci la ora asta? A venit primăvara! Plesnesc mugurii. Auzi?

Photo: Mariana Ciobănică

Ecou

Cerul e încăpăţânat de gri, miroase a fum şi a lupi hămesiţi. Cu tine pe munte totul avea gust de verde. Ca la început. De la început. Începutul... Când am început să ieşim împreună am mers pe munte. Primăvara, parfum de flori, mersul pe jos, roua uitată pe frunze, păsările fluierau după noi, vocea ta... Pe munte cântecele tale erau triste, imateriale, ar fi trebuit să le pipăi ca să le înţeleg. Eu nu cântam, tristeţea aceea era între tine şi munte. Te urmam tăcut, ca un alpinist începător în urma unui șerpaș care a cucerit de sute de ori Everestul. Când am ajuns sus erai plină de soare, eu rămăsesem fără suflu. Era greu să țin pasul cu tine. Atunci m-am lăsat de fumat. Când îmi venea să fumez rupeam un vârf din crengile din jur și îl ronțăiam bombănind. „Hei, nu fi trist! Arăți ca un filozof ratat”, mi-ai spus râzând în cascade, devastator. Nu eram trist. Eram fericit că nu ratasem întâlnirea cu tine. Ochii mei se lipiseră de zâmbetul tău și am rămas iar fără suflu. Am poposit în vârf și ne-am strigat pe nume până ni le-a învățat muntele în ecou.

Photo: Drumul Talienilor

Visul unei nopţi de iarnă

E vară, mi-ai spus. Şi te-am crezut. Sau ţi-am crezut ochii, buzele, palmele… seismele unor gesturi din alt capăt de lume, jurnal afectiv diluat de graniţa trupului mărginit de umbre. Photographic flash. Dor, atingere, necuprins, pas de deux. E vară, mi-ai spus. Şi te-am crezut din nou. Rochia ta căzând cu zgomot ca o răsucire de valuri, genele mele lipite de cerul nopţii. Inimă, inimi, aripi. Gândul tău dezbrăcat de coajă până la miez, până la simţurile de unde începe povestea. Nopţile mele ca nişte ecrane voluptoase pentru primul şi ultimul Vis. Aproape, tot mai aproape, iluzoriu, îmbietor ca un fruct fără nume. I and my freedom. Te iubesc, ţi-ai spus. Şi te-ai crezut. Vis. Alunecare, spirală, mâini îngemănate. Semn. Stări. Am iubit, iubesc, voi iubi până mâine. Mâine eşti tu, mi-ai spus şi ai crezut din nou. Vom îmbătrâni împreună, ne vom număra ridurile precum copacii îşi numără anii, în cercuri. Concentric. Uite, aici am râs prima oară. Uite, aici ne-am certat de o mie şi unu de ori, aici am călătorit până în rădăcinile florilor. I don't know what I'm writing to you about. Prin noi trec săruturi prinse între două lumi. Prin tine trec sori, drumuri şi gări. Pe umărul meu stâng e fruntea ta şi o mie de nori. E vară, ne-am spus. Şi am crezut amândoi.

A de la ultima literă Z

Photo credit: Alicia Savage

You Left Me A Song

Nu te-am întrebat niciodată cum asculţi muzică atunci când eşti singură, dar te văd în camera de la stradă mutând fotolii şi scaune, ca şi cum ai muta longitudini, latitudini şi altitudini ca să faci loc unui sunet perfect. Alegi cu grijă un disc de vinil din colecţia ta de muzici perfect rotunde. Ai botezat-o aşa într-o seară cu ore numărate pe degete. Îţi treci uşor degetele peste placa de tuş, muzica vibrează deja în tine, acul se lipeşte de marginea rece – sărut scârţâit de iubire regăsită în buza iernii. Coperta rămasă între palme tremură ca o hartă pe o punte de corabie, răspândind valuri prin întregul corp. Ai pus telefonul pe silent – ştii că sună, cu coada ochiului vezi ecranul luminat, dar nu răspunzi, te lupţi cu o ultimă vibraţie dintr-un cânt gregorian. Încerci să prinzi a patra dimensiune dintre două secvenţe timpurii*. Apoi ţi se face dor de ploaie. Butonezi telefonul şi cânţi împreună cu Beth Hart: „I got caught out in the rain, If I die I don't care, I'm in love.” Şi dansezi. Şi eu caut cuvinte pentru tine, ceva ce trebuie să pronunţi într-o manieră aproape exclusiv corporală, un şir de silabe, o vibrație pură, fără trecut, fără viitor, un etern acum născut din rotirea mâinilor tale, cu mine trăind prins în vârtej. Şi înţeleg că tot ce ştiu nu mai pot să spun nimănui.

A de l ultima literă Z

*Secvențele sunt cântece poetice, bazate pe cuplete. Chiar dacă multe dintre ele nu fac parte din liturghie și nu fac parte din propriul repertoriu gregorian, secvențiile gregoriene includ cântece bine cunoscute, cum sunt Victimae pascali laudes și Veni Sancte Spititus.