„Stai departe de întuneric, ţineţi lumina aproape,
fată! Noaptea e pentru alte lumi” îmi spunea bunicul, presărând busuioc pe
treptele casei. O vreme mirosul mă ţinea departe de pădurea înnoptată, dar eu
am iubit dintotdeauna noaptea, graniţa dintre lumi ce se trece cu pasul înmuiat
în rouă. Îi ştiu toate clipele, ştiu nopţile cele mai lungi şi pe cele cu ore
puţine, ştiu luminile stelelor care se rup în bucăţi, ştiu parfumuri de ierburi
amare, flori și umbre pe care le așez cu grijă, asa cum bunicul așeza capcane
iarna pentru lupii care se apropiau de cabană. Guri de fier, cu dinții
ascuțiți, așezate în locuri pe unde ei se puteau furișa. Apoi așteptarea,
dureroasă, ca gerul din crucea iernii, trosnind în ore ce curg greu, și urletul
prelung auzit în miezul nopţii, în poteca părăsită de lângă ochiul de apă ca o
banchiză închisă în cerc. Dincolo era poiana, ca un ban de gheaţă, păzită de
lupi. Nu le vedeam decât ochii, de jur împrejur, ca un cerc de lumini,
aşteptând ca teama mea să fie purificată cu grijă și legătura cu lumea să taie
scurt cruditatea viselor noi.
Lupul m-a privit resemnat, ca o zi de
toamnă după prima brumă. Nu mi-a fost teamă să-l eliberez. N-aş spune că a fost
inconștiența copilăriei, mai degrabă chemarea unui sunet prelung, o tristețe
nelumească, un amestec de vibrații în care timpul se făcea singur și eu nu a
trebuit decât să ascult.
Am scos batista albă, brodată cu flori.
Era singurul lucru brodat de mine, în serile de iarnă când luna se rotunjea în
geam. M-am înțepat în deget, chiar când coseam petala ultimei flori de zăpadă.
Sângele s-a întins leneș, un șarpe în grădina Raiului, florile s-au colorat ca
o pădure care primește un glas în ecou. Batista am purtat-o mereu în sân. „O să
te păzească de fiare”, îmi spunea bunicul, șlefuind dinții capcanei în timp ce
din foc săreau scântei mici ca stelele din artificiile aprinse de Crăciun.
Cu ea i-am legat rana lupului în timp ce
el îmi vorbea de nopţile cu lună, de poiana ca un bănuț verde, de iarba amară
pe care o voi smulge cu greu, înnodată în sufletul trist al lumii, de frunza în
forma de inimă pe care trebuie să o mestec încet ca să mă apar de jocul
ielelor, de fiarele cu nume de oameni. „Tu esti Luna!” mi-a spus și și-a înfipt
colții în umărul meu stâng ca o pecete.
Foto via Internet