Din seara cu visul am căutat
poiana. Ştiam legenda. Mi-o povestise un țapinar cu care împărțisem o zi de
muncă la pădure. E o poiană greu de găsit. Nu intrau decât câțiva oameni,
aleşi. Se alegeau cu greu, așa cum alegea bunica seminţele de mac scuturând
măciuliile pe o coala albă, îndepărtându-le pe cele rele şi păstrând restul
pentru pâinea de Sânziene. Eu furam câte o măciulie şi o scuturam în gură. „Nu
e bine, băiete, o să te prindă somnul ielelor, ziua în amiaza mare.”
Îngrijorarea din vocea bunicii părea profetică. Eu aşteptam minunea, somnul din
basme, venit pe neaşteptate, zdrobitor, ca după zeci de nopţi nedormite. Nu
venea nimic doar cheful de joacă și porneam printre ierburi proaspete, botezate
cu rouă, înțepătoare. Treceam peste pârâul care se înfăşura leneş în jurul
gleznei, ca un şarpe în grădina Raiului şi mai departe pe câmpul cu bumbi de
flori pentru inele de-o zi, logodna verii sub pomi cu fructe zemoase, înțepate
de albine şi crengi scârţâind pe cer, şi tot mai departe, în răcoarea pădurii,
până la ochiul de apă unde mi se opreau paşii copilăriei.
Aici e poteca, in inima
pădurii, după ochiul de apă, adânc şi rece. Copacii înșirați ca felinarele pe o
stradă cu mușchi şi ierburi încăpățânate vorbesc între ei. Miroase a flori de
salcâm. Înnebunesc salcâmii vara? În capăt e un bănuţ verde, rotund ca o lună
coborâtă pe pământ, o poiană cu rădăcini în alte lumi, cu uşi ferecate, ascunse
privirii. Mă lungesc în mijlocul poienei Iarba e ca o îmbrățișare din fire de
bumbac, tresaltă, cerul se roteşte, frunzișul e galaxie cu stele zimțate, de
nenumărat. Totul vibrează, se mişcă năucitor. în cerul de tuş se rotunjește
luna. Libelulele zboară în cerc, un melc trece în grabă pe lângă mine. Unde se
grăbește timpul? Cine dansează în jurul meu? Îmi amintesc o excursie la munte.
Prima dată când am trecut un pârâu pus pe fugă de o revărsare de nori. Apa se
rotea ispititor,, privirea mea se lipise de mijlocul cercurilor de ape. Ce e
dincolo? m-am întrebat. O palmă mică, răcoroasa, pusă pe frunte, m-a deșteptat.
Cine m-a trezit? Cine?
Şi acum fruntea mea e invadată
de bucăţi mari de jar. Mâna ei e rece, cărbunii aprinși se sting pe rând. Nu-i
văd ochii, doar zâmbetul, înmuiat în lumina lunii. Genunchiul ei îmi atinge
uşor tâmpla şi ştiu cum se naşte un fulger. „Dormi! Ai văzut jocul ielelor.
Doar lumina lină a lunii te mai poate salva.” Ea e Luna. Graniţa dintre mine şi
viaţă trece prin inima ei.
