Am găsit poiana, într-o noapte când luna plină era peste tot. Lupul n-a mai
venit. „Doar cei însetaţi de lumină o văd, cei ce-au gustat din ierburi amare”,
mi-a spus atunci. „Nu gusta din ierburi, fată! O să deprinzi limba fiarelor şi
o să auzi lupii vorbind” îmi spunea bunicul dând la o parte cu grijă ierburile
fără nume, crescute cotropitor peste rugul de mure, aşa cum, dimineaţa când te
trezeşte, mama îţi dă la o parte părul de pe frunte ca să vezi lumina zorilor.
N-am ascultat. Ascundeam o frunză în căuşul palmei şi o mestecam pe ascuns
noaptea când luna se întregea în cerul părăsit de nori. Avea gust înţepător, ca
o căldură de vară duminica, în plinul zilei, când fugi în pădure şi strigi de
bucurie că e vară, că eşti copil şi nu ştii.
Apoi mă furişam afară, dincolo de rugul de mure, alergam cu tălpile goale
peste ierburi şi frunze căzute în alte vremi, peste muşchii de catifea
înverzită şi pâlcuri de bureţi cu pălării de vânzători ambulanţi, pe poteca ce
ducea la poiana ca o lună răsturnată lângă ochiul de apă din nord unde stelele
se amestecau în valuri concentrice, stârnind ecouri. Şi, în aşteptarea
tremurândă, minunată, ceva din mine se regăsea şi se îndrepta spre o lume
închisă în bănuţul de iarbă acoperit de crengile încărcate de frunze pe care le
atingi cu palmele, cu fruntea, cu ochii simţind nervurile ce freamătă viu, ca o
venă neliniştită, răzvrătită, un semn al vieţii, contorsionat, revărsând din
întunericul pădurii safire, ametiste, smaraldele unei inimi plină de sevă,
cutremurând întunericul până la cuvântul ce are propria sa lumină, a lunii de
flori, prezent pur al unei copilării cu genunchii juliţi de joacă.
Şi atunci, adormi într-un somn cu vise împrumutate. Nu sunt ale tale. Ştii,
simţi, auzi. Unde am mai auzit susurul acesta, graba cu care coboară la vale un
pârâu de munte? Cine visează cu mine? O excursie la munte… „Nu te teme. Într-o
clipă ajungem dincolo.” Cine m-a ţinut de mână până am trecut puntea?
Şi acum îmi ţine mâna strâns. Încă nu s-a trezit. E linişte. O dorință
difuză, rătăcită în mine ca reflexia soarelui în moneda de apă, mă cuprinde
încet. Starea de pădure închisă în taine, răcoroasă, se răsuceşte sub umărul
stâng. E noaptea de Sânzâiene. Mestec o frunză în formă de inimă, aşa cum
mesteci cuvinte înainte de o întâlnire la care ştii că vei zâmbi şi-ţi va fi
bine. Ziua a fost fierbinte, noaptea neaşteptată. I-am atins tâmpla cu
genunchiul. A tresărit. Acum îmi știe numele. Visează. Acolo, pe munte, i-am
promis că voi trăi povestea. „Eu sunt Luna! i-am şoptit. Graniţa dintre tine şi viaţă
trece prin inima mea.”
Photo credit: Matthew Yarnell