Prima scrisoare i-am scris-o când am ajuns la mare, în oficiul poştal. Am
înşirat mulţime de inepţii, de epitete despre mare, răsărituri şi apusuri,
despre filozofii şi teorii de doi bani. Nimic din ce simţeam. Lângă mine,
rezemată de ghişeu, o tânără cu o pălărie imensă de pai aproba discursul fluviu
al unui domn între două vârste, pedant şi călcat la dungă, iar pălăria ei îmi
atingea umărul ca o consimţire a celor scrise. Scrisoarea timbrată a ajuns în
cutia poştală, eu am luat-o spre plajă. Dimineaţa abia începuse. Ginny şi gaşca
ei încă erau pe plajă. O auzeam cum râde, gutural, ca berea turnată într-o
halbă. Mi-a făcut din mână şi a ţipat scurt. Ştiu că în felul ei se bucura că
mă vede. Mi-am scos sandalele, le-am scuturat şi le-am pus în rucsac. „Te-ai
născut tipicar”, îmi spunea mereu Ginny. „Când o să te pensionezi, tabieturile
o să fie ceva normal pentru tine.” Plaja era previzibilă, se acoperea de prosoape
colorate. Nisipul era rece, lumina din ce în ce mai puternică. Nu mai simt aceeaşi
bucurie, ca acum câţiva ani, să mai pierd nopţile şi zilele cu Ginny şi gaşca
ei. M-am întins direct pe nisip şi am început să caut un nor de care să-mi agăţ
privirea. Mi-aş fi dorit să fie Silvia aici, să-i citesc ceva dintr-o carte sau
să-mi citească ea din cărţile pe care le poartă în geantă. Eu să ascult vocea
ei de sirenă, să o întrerup din când în când şi să-i spun: „Silvia, uite, eu
cred că…” ea să mă privească scurt, cu ochii ei de mare în furtună, mie să-mi
fie de-ajuns ca să-i inventez adjective pentru fiecare parte din ea. Apoi să
caut un pix în geanta ei ponosită, să găsesc o lume, o lume de obiecte care
povestesc despre ea, să le scot pe rând, ea să-mi spună: „Ce faci?!” şi să-mi
smulgă geanta din mână şi câteva tristeţi şi ultima îndoială, eu s-o închid în
braţe, strâns, să ştiu că e acolo, că eu sunt centrul universului ei şi ea e
centrul universului meu şi că n-o să-i dau drumul niciodată. Ea o să înţeleagă,
o să-mi spună: „Tuuu…”, cu vocea ei de sirenă, o să ne certăm, o să ne împăcăm,
sau invers, şi-o să râdem mult, în duet, fără să ştim de ce, seara o să mâncăm
pe plajă, lângă dig, o să privim împreună cum se aruncă soarele în valuri, o să
ascultăm muzică la căşti, o să bem bere şi cola şi o să facem planuri care ţin
până a doua zi şi o viaţă.
M-am ridicat greu din nisip, din vis, din ce-ar putea să fie. Ginny s-a
apropiat, mi-a întins o sticlă de bere şi o privire adâncă. „Eşti îndrăgostit,
bro!” şi cuvintele ei m-au lovit în piept ca un bloc de gheaţă, iar gândul m-a
smuls de acolo, m-a dus înapoi la oficiul poştal în care am nescris o
scrisoare, la gara pustie, la trenul în care m-am sufocat, la atelierul de
reparaţii unde mi-am lăsat vechea mea maşină care se stricase din nou, la via
în care ne-am sărutat, la momentul când ea a intrat în maşină, până în clipa
când am zărit-o pe margine, făcând autostopul, şi când, pentru o aşchie de
timp, ne-am privit în ochi şi m-am îndrăgostit şi abia după ce am înţeles asta
am scris direct pe nisip prima mea scrisoare de dragoste.
Foto credit: C.Toader