M-am trântit pe pat și am
început să-mi adun cuvintele. Le găseam pe rând, unul câte unul, până se adunau
îndeajuns de multe ca să le pot scrie ca pe o scrisoare de dragoste, ca pe
scrisoarea pe care i-am trimis-o Silviei, fata care făcea autostopul. O fată ca
o sirenă. Trup adolescentin, fustă scurtă de blugi, maieu milităresc și teniși
în picioarele-i frumoase. N-a părut deranjată de mașina mea veche. A trântit
geanta, o geantă cu baierele lungi, ponosită, și pălăria de pai cu o floarea
soarelui într-o parte, pe bancheta din spate și s-a așezat în dreapta mea cu
căștile în urechi fredonând încet o baladă rock – Sweet child of mine, where do you go now, where do you go… O știam
pe de rost, aș fi cântat-o împreună cu ea dacă nu și-ar fi zăvorât lumea cu o
pereche de căști și o pereche de ochi albaștri, șterși, asta până mi-a zărit
manuscrisul în torpedou. L-a așezat pe genunchi, pe genunchii ei rotunzi ca
pietrele de râu abia născute, și-a scos căștile din urechi, câtă reverență
pentru cartea mea, și a început să citească cu voce tare, cu vocea unei sirene
care îți spune exact ce vrei să auzi, exact în momentul când vrei să auzi. Am
mers cât am putut de încet, bătrâna mea mașină se târa oricum ca melcul, un
grup de bicicliști au trecut pe lângă noi făcând glume, dar ar fi putut să
treacă lumea întreagă cu tot cu timp, nu-mi păsa, o fată frumoasă, ca o sirenă,
îmi citea cartea. O citea cu patimă, cu patima cu care săruți prima dată, și
fiecare pagină suna ca o odă, ca o cântare de îngeri, ca și cum fiecare zi
chinuită în care am scris – în tren, pe sub banca de curs, sub pătura de cămin
cu lanterna aprinsă, la masa cafenelei ieftine, înecată în fum de țigară, până
la ora închiderii, în fiecare colț în care n-a mai scris nimeni niciodată, își
merita chinul doar pentru ca vocea ei să spună cuvintele altfel.
Când am ajuns în dealul cu vie
mi-a făcut semn să opresc și am oprit de parcă s-ar fi terminat toate
drumurile. Sub strugurii copți ne-am sărutat ca și cum ne-am fi cunoscut de o
viață, ca și cum ar fi trebuit să ne despărțim doar pentru o zi. Pe prima
pagină a cărții mele mi-a scris o adresă și s-a semnat Silvia, cu un S mare ca o
sirenă arcuită urmat de un șir de litere mici şi a plecat unduitor, urcând
dealul printre ciorchini. Eu o urmăream cu ochii din ce în ce mai mici, cu
inima cât dorul pe care nu-l știusem până atunci. Am rămas cu manuscrisul pe
care aveam autograful ei, primul autograf dat unui scriitor de o cititoare.
Aşa de bogat nu mai fusesem
niciodată! Aveam un sărut pe care nu mi-l va mai da nimeni vreodată la fel, un
autograf de la o cititoare care-mi iubea cartea, o adresă şi un număr de
telefon.
- Alo? Cu domnişoara Silvia,
vă rog.
- Nu este acasă. E la bunici
la vie, în vacanţă. Vreţi să-i transmit ceva?
- Nu, nu, mulţumesc. Voi
reveni cu un telefon. Sărut mâna.
Ştiam că e în vacanţă, la vie,
la bunici, ştiam că va sta toată vara, mi-o spusese chiar ea, dar îmi plăcea
ideea de a-i telefona acasă, de a-mi închipui telefonul căutând-o în toate
ungherele, cotrobăind în toate camerele după vocea ei. Îmi plăcea să-mi
imaginez că atunci când se va întoarce acasă mama ei îi va spune: „Te-a căutat
un tânăr drăguţ şi foarte bine educat.” (sigur va spune asta) „M-a salutat cu
săru’mâna. Şi ai primit şi o mulţime de scrisori. Cine e?” Iar ea îşi va aminti
de mine, de sărutul din vie, de cartea mea şi va alerga spre camera ei cu
fereastra deschisă spre câmpul de floarea soarelui, unde, pe masă, aşezate după
mărimi, o vor aştepta scrisorile mele şi le va citi aşa cum le-am scris, cu
nerăbdare, cu speranţă, cu patimă.