La mulţi ani!

Seara era caldă şi învăluită într-un aer de sărbătoare. Ambianța era asigurată de muzica difuzată de Ipod, reverberat sonor de pereţii micuţei peşteri. În loc de lumânări parfumate aveau o mică torţă din frunze aromate iar pe post de şemineu focul aprins în gura peşterii. Flori proaspete pe masa dintr-un trunchi de copac, cele două pahare de plastic aşezate pe câte o scoică alb-rozalie, cele două farfurii pline cu peştele pregătit de Jack şi felurite tartine pregătite de Sellma din conserve, plus un tort pe care îl preparase din biscuiţi cu cremă de fructe proaspăt culese, făceau ca masa de Revelion să fie una extrem de îmbietoare. Nu a lipsit nici şampania, răcită în izvorul de lângă peşteră, un amestec din limonadă cu bere care agitat bine de Jack se înspumă precum o şampanie din cea mai fină, nu lipsi nici focul de artificii – mii de stele pe cerul senin, nici dansul, unul în brațele celuilalt. Nu le lipsea nimic atât timp cât erau împreună.

- La mulţi ani, Sel!

- La mulţi ani, Jack!

Coborâră pe plajă. Totul părea încremenit. Marea deveni oglindă, scoicile plantate în nisip picoteau, „Pescăruşul”, cu un albatros pus ştrengăreşte pe catarg, luase poziţie de drepţi, frunzele tăceau, păsările adormiseră cioc lângă cioc, peştii se înveliseră cu alge şi visau iscând bule, imagini pentru ochi divini, o lume mirifică așteptând să prindă viaţă.

Sellma şi Jack dăruiră mării sticla de şampanie în care vârâseră un petec de hârtie cu povestea lor. Marea se trezi brusc şi, val cu val, o purtă pe braţele-i de apă până departe. Cândva, tot într-o noapte ca asta, alţi îndrăgostiţi le vor citi povestea.

- Şi acum, Sel, e vremea să te împaci cu marea. Am observat că te-ai supărat pe ea că ne-a naufragiat aici însă voi două sunteţi la fel, spuse Jack luând-o în braţe, aşa că hai să faceţi pace!

- Jack, să nu cumva să îndrăzneşti...

Dar Jack, cu ea în braţe, alerga deja printre valuri şi plonjară amândoi în apa care acum strălucea sub lumina lunii. Liniştea se făcu ţăndări şi sub râsetele lor insula, încet, încet, începu să se trezească la viaţă.

Drum în doi © SP
Imagine; Claude Monet Cliffs and sailboats at Pourville

Dragoste adevărată

- Dacă nu te joci de-a viaţa nu ştii să trăieşti. Aşa credeam, asta mi s-a întâmplat mie demult. Dar jocul ăsta te termină. E bun până la un moment, dar vine o zi, peste o lună, peste un an, poate chiar mai mulți ani, când vei fi bolnav de fuga asta, de viaţa trăită pe muchie de cuţit, de dragostea ca o victorie, ca un lucru pe care trebuie să-l faci şi îl bifezi cu nonşalanţă aşa cum bifezi şedinţa de board din fiecare săptămână. Nu mai eşti tulburat ca pentru prima dată în viața ta. Nimic nu mai contează. Şi dintr-o dată, fără să te aştepţi, îţi dai seama că lucrurile nu sunt cum te-ai fi aşteptat să fie. Nu mai eşti persoana pe care ai crezut odată că te poţi baza. Schimbări lente, subtile, implacabile te aruncă în beznă şi, fără să înţelegi de ce şi cum, treci dincolo de tine, acolo unde conştientizezi că ai uitat de ce îţi doreai toate astea şi începi să te întrebi dacă de fapt nu ţi-ai fi dorit decât...

- Decât?

- Dragoste adevărată? Nu-mi amintesc, dar asta trebuie să fie. Asta ar trebui să ne dorim, nu-i aşa, Tea?

SP, Străinul din cafenea © SP

Imagine: Theme from Joel Robinson

Dacă...

În momentul în care trăieşti această noapte

este deja iarnă

un exerciţiu fixat pe coala albită de nea

cu un posibil început de oră care merge

spre timpul când poţi să o iei de la zero

dacă...

atunci când ninge „dacă” e o ficţiune

când ninge îndoiala pare o muncă grea

aproape un mit

niciodată nu vom avea o a doua şansă

viscolul şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru

spune un lup singuratic

nu vom putea vreodată să ne întoarcem la iarnă

acesta este un scop nobil

un experiment care îngheaţă timpul

când ceasul ce merge înapoi se curăţă

de ţurţuri şi de oameni de zăpadă

doar atunci poţi să adulmeci drumul

peste câmpul de gheaţă

dacă...

© SP

Imagine: via Internet

Lumea se împodobeşte cu dragoste

Zăpada era curăţată bine de pe terasa şi scările conacului vechi dar era lăsată să troienească peste balustrada şi coloanele împodobite cu ghirlande din crengi de brad şi beculeţe multicolore. M urcă repede treptele şi bătu energic la uşă. Înăuntru se auziră nişte paşi apoi linişte. Bătu din nou insistent.

- m, eşti acasă?

Uşa se deschise zvâcnind şi m apăru în prag îmbrăcată de oraş.

- Da. Sunt acasă.

- Şi de ce nu răspunzi?

- Îmi place să te aud bătând.

- Hai că ne aşteaptă oraşul împodobid de sărbătoare!

- Hai, domnule!

Rând pe rând toate ornamentele de Crăciun se aprind şi încep a muşca din întunericul rece gustându-l cu mii de culori. O umbrelă de sticlă plină de beculeţe aurii plutind pe deasupra unui scuar salută oraşul ce clipeşte vesel făcând şmechereşte din mii de ochi spre trecătorii încărcaţi cu daruri. Venit în vizită, tocmai din vârful muntelui, un brad împodobit de sărbătoare cu ghirlande şi globuri binecuvântează piaţa cu miros de ace veşnic verzi în vreme ce o ghirlandă de vâsc cu o fundă roşie la gât a uitat de ger încălzită de sărutul a doi îndrăgostiţi ce nu se pot dezlipi unul de altul. În parcul moţăind ca un bătrân după masa de seară un pisoi vârât până-n gât în omăt înaintează grăbit spre inima desenată lângă statuia unde un înger adăposteşte fulgi pe aripi urmărit de trei pui de mâţă cu boticurile lipite de sticla ferestrei ce-i desparte de aleile pline de joacă. Pe o bancă troienită trei vrăbii înveselesc un om necăjit ce le dăruise un colţ de pâine fără să se de sperie căţelul peltic ce latră şturlubatic trăgând nerăbdător de pulpana hăinuţei prea lungi a unei fetiţe ce se opinteşte să vâre în cutia poştală o scrisoare mare cu adresă de Laponia ce va fi transportată cu trenul mic şi colorat care, pufăind molcom, poartă copii de la toneta cu vată de zahăr până la standurile din lemn ca nişte căsuţe de turtă dulce năpădite de ciocolată cu marţipan, candy canes, prăjituri cu glazură, de cozonaci, de portocale şi bomboane de pom învelite în mantii strălucitoare. Gerul desenează steluţe, cerul le aprinde, oamenii le poartă în ochi şi în suflet. O caleaşcă regală trasă de un cal princiar cu o mantie de mătase roşie aşteaptă să pornească la pas de fulgi iar aleile fac loc perechilor de îndrăgostiţi alergând descheiaţi la suflet, familiilor cu braţele pline de copii, bătrânilor păşind cu grijă printre amintiri. Standul de globuri, ornamente, lumânărele e păzit de un şir de soldăţei de lemn în uniforme albe şi verzi cu fireturi şi nasturi auriţi iar un spărgător de nuci în tunică roşie şi chipiu albastru zâmbeşte cu gura până la urechi unei balerine ce-l priveşte galeş dintr-o cutie muzicală. Strada freamătă, are vârsta fiecărui trecător şi fiecare trecător are vârsta copilăriei şi a bradului împodobit. Un foc încins cu un cerc de pietre ceartă cârnaţii ce sfârâie pe grătar şi vinul din vasul de lut ce bolboroseşte deasupra sughiţând din cauza aromei de scorţişoară iar un vânt ameţit scutură zdravăn un copac plin de sine şi împrăştie praf de nea peste fereastra unde două mâini împreunate desenau o inimă pentru a putea privi dincolo de fulgi. Garda de onoare a felinarelor cu căciuli de omăt salută cu salve de lumină sania încărcată de daruri a lui Moş Crăciun trasă de un ren calm, rumegând o listă niciodată prea lungă. Lângă doi oameni de zăpadă îmbrăţişaţi un scrânciob leagănă o familie de fulgi coborâtă de pe conurile de brad pudrate cu zahăr. Un fulg nou-nouţ se admiră pentru o clipă într-un glob iar apoi pluteşte lin, lin spre patinoarul unde începe balul iernii. Se lasă seara încet ispitită de colindele ce vestesc vestea cea mare. O bisericuţă din lemn cu pragul lustruit de mulţimea de paşi priveghează cu lumânările aprinse. Un cor de îngeri cu ochii plini de inocenţa copilăriei anunţă că la Vifleem colo-n jos cerul arde luminos. E linişte, e pace, lumea se împodobeşte cu dragoste. Vine Crăciunul!

m & M – O iubire ciudată, © SP

m=mademoiselle
M=Monsieur

Moment

Momentul acela când cineva drag îţi bate la uşă cu bucurie, cu dragoste, cu nerăbdare sau tu baţi la uşa cuiva drag cu gândul plin de lumină, de zbor, de vis. Momentul acela... Unic.

Touché!

Post it (3)

- Ce pullover urât ai, m. Unde l-ai găsit? În pod?
- E pulloverul tău marinăresc, domnule. Mi l-ai dat astă vară la mare şi l-am păstrat.
- Parcă pe mine nu arăta aşa rău.
- Nu avea cu ce să contrasteze, se armoniza perfect.
- Touché!
Imagine: via Internet

m & M – O iubire ciudata, © SP
m=mademoiselle

Marea, marea, marea...

Marea ispiteşte plaja într-o zi abia începută. Apă şi nisip într-un dans ce caută timpul în cele mai neobişnuite locuri. O plasă de pescuit agăţată între doi piloni pare pânza ideală pentru crivăţul pictor ce aruncă în toate părţile cu zăpadă ca un artist dezinvolt experimentând forme din cele mai bizare. Silueta lui Sakir, ca o santinelă înfăşurată în pelerină, veghează micul port cu ochi de pirat. De la distanţă pare şi el un pilon negru fluturând o aripă întunecată, tăcând, privind, aşteptând. O scoică mică înfiptă în nisip ca o rană deschisă culege fulgi în vreme ce vântul culege poveşti şi le îmbarcă pe puntea corăbiei cu pânzele întinse a drum lung unde a rămas sufletul bătrânului marinar. Un pescăruş zăpăcit, vârât în aripi până sub ochi, măsoară grăbit plaja de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, pierdut în albul ce împărăţeşte peste lumea din golful vacanţelor. m nu se mişcă, continuă să fixeze marea, hipnotizată. Tace. Din când în când notează ceva într-un jurnal cu coperţi liliachii suflând în pumni ca să-şi încălzească degetele. În urma ei soarele timid lasă o umbră ca un ghem strâmb scăpat din gheruţele unui pisoi jucăuş. Plaja îşi ţine nisipul aproape. Ţărmul vuieşte. Marea. Marea. Nimic ce s-ar putea cuprinde doar cu ochii. Dor. Sunetul unui vapor scuturând ceaţa o surprinde. Ascultă. Înţelege. Simte. Scrie. Scrie. De ce n-ar scrie dacă marea îi povesteşte atât de multe? Marea. Marea. Scutură creionul ca şi cum ar scutura o pensulă... şi scrie. Marea dansează purtată pe braţe de un vânt maiestuos, toate faldurile de mătase turcoaz se înfioară, se răsucesc, se rotesc alergându-se unul pe altul până la stâncile îngheţate ce le răsfiră în dantele de spumă, în aburi ca nişte ceţuri plutind elegant în poala cerului gri. Un val imens din rochia-i de brocarturi şi alge se năpusteşte peste corabie măturând puntea ca o trenă de apă într-o sală de bal, înfăşurându-se apoi ispititor în jurul un far ca un prinţ îmbrăcat în uniformă de gală, învăluindu-l cu totul, întunecându-i ochiul de lumină ca apoi să treacă mai departe, cu dezinvoltură, răvăşind un pescador, golindu-i buzunarele de peşti zornăitori spre a-i risipi fără regrete în cele patru zări lăsându-l lefter şi trist în mijlocul unui pustiu de apă. Marea, marea, marea trece mai departe deschizându-şi evantaiul, flutură din genele-i de apă, lungi, peste portul încremenit şi se opreşte să-şi tragă sufletul în linia depărtărilor. Oftează. Tace. Sprijinită de stânci priveşte cerul. Cerul priveşte în ea... şi ninge.

m & M – O iubire ciudată, © SP

m=mademoiselle

Cu mâna pe inimă

Despre dragoste nu poți să vorbești decât cu mâna pe inimă, chiar dacă simți că te doare, chiar dacă sângerează. Să vorbești cu glas tare atunci când simți că ea este cea pe care ai căutat-o cu entuziasm, cu reținere, cu speranță, cu tristețe, niciodată resemnat. Ştia că m era Ea. știa pentru că o visase și acum îi recunoștea zâmbetul, ochii, simțul umorului, ironia chiar și hmm-ul pe care ea nu-l conștientiza sau frazele pe care i le sfârșea ca și cum s-ar fi cunoscut de o viață. Nu fusese o simplă coincidență că se întâlniseră, el ştia asta, ea încă nu voia să o recunoască.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet