Un loc unde să fii fericit

Un loc unde să fii fericit. Ca un Camelot cu o masă rotundă pentru toţi cei care iubesc. Unde e acel loc? Unde e? Unde e? Mai contează? Important este că există. Secretul nu poate fi ţinut mult timp. Va exploda ca un adevăr din acelea ce nu pot fi tăcute. Aşa, deodată, ca un surâs imperceptibil, ondulat în colţul gurii, ca un abonament preplătit pe care va trebui la un moment dat să îl încasezi. Nu va putea trăi sub acoperire chiar dacă e cea mai scandaloasă clandestinitate ce se poate dori, îl caută îndrăgostiţii lumii, eu, tu... hai, spune, eu, tu, spune din adâncul sufletului, din plinul inimii, din infinitul fără uşi pe care l-ai văzut plutind deasupra celor ce iubesc, în clipa aceea de dinainte şi de după un Te iubesc, clipa aceea când te temi să nu cadă cerul. Un loc unde să fii fericit. Un loc pe care dinadins nu-l vede nimeni pentru că ne place să-l căutăm iar, iar şi iar acolo unde se întorc norii pe toate părţile, unde se lipeşte luna de degete, unde dispare muzica atunci când te caută, cânt te găseşte, când ne întâlnim, când iubim, acolo unde suntem când suntem împreună din prima zi când ne-am cunoscut până în toate celelalte zile.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: Valentina Fontanella

Străinul

Era genul de om care crede în lucruri imposibile, care vede miracole întâmplându-se peste tot și vrea să te convingă și pe tine că ele există, care chiar și atunci când avea o mână proastă și pachetul subțire de cărți de joc nu promitea nimic bun știa că va câștiga pentru că era pregătit, întotdeauna, să încalce regulile fără teama de a fi prins în flagrant, cel puțin jocul pe muchie de cuțit merita riscul. Nu știa să evite necazurile. Se adâncea în ele așa cum te îngropi seară de seară într-un bar plin de fum și băuturi proaste căutând întrebări unor răspunsuri cu care nu știi ce să faci. Nu știa cum să fie altcineva, nu știa să trăiască după convențiile sociale acceptate tacit de fiecare dintre noi, dar era viu, sau cel puțin pretindea că este. Un Icar rămas în viață din întâmplare, un Icar al cărui unic destin era să-și apere aripile de foc, dar mai mereu era la un pas de a și le distruge.

Simțeam în prezența lui că eram martora unui puzzle, a unei construcții din mii de piese care se îmbinau în fiecare zi construind un destin chiar sub ochii mei.

De câteva zile începuse să-și amintească frânturi. La început imagini, apoi sunete. Claxoane, frâne bruște, trântiri de portiere, zgomotul ștergătoarelor de parbriz…

— Ploua? l-am întrebat.

A strâns ochii încercând să înțeleagă întrebarea și a luat de la capăt toate acele gesturi care repetate, știute, îi făceau bine. A scos tabachera din buzunarul hainei, a așezat-o lângă ceașca de cafea, a sustras o țigară, a vârât-o în colțul gurii și mi-a cerut un foc, așa cum făcea de fiecare dată. După ce a terminat de fumat țigara a băgat tabachera la loc în buzunar, a sorbit din cafea și a zis:

— Cum ar trebui să fie când plouă?

SP, Străinul din cafenea © SP

Imagine: via Internet

O scară princiară

O fascina scara din vechiul conac. Îţi fura privirea de cum o vedeai unduindu-se până sus ca o femeie frumoasă ce nu privea niciodată înapoi ademenită de ceva ce-i ţintuise privirea şi-i purta paşii ca în transă. O scară princiară cu trepte de marmură, cu balustrada din fier forjat într-o dantelărie ce te ducea cu gândul la ferestrele gotice, dantelărie acoperită cu lemn roşu de mahon. Scara asta nu putea duce decât sus, foarte sus. Urcă, m, părea că îi spune răsucirea spiralată cu capătul în cochilia de vitralii a catului superior.

Prima treaptă răsună ciudat. Nu o cunoştea, nici ea nu ştia unde duce, nu ştia cum vor fi celelalte, nu ştia dacă vor fi multe sau dacă la un moment dat va avea nevoie de sprijin pentru a le urca ştia însă că le va urca pe toate, una câte una, până la capăt, până sus chiar dacă va trebui să urce câte două trepte deodată sau va trebui să zăbovească mai mult pe una dintre ele. Prima treaptă era importantă, singura pe care nu puteai păşi de două ori, ca o temelie din casa scării paşilor spre înalt. Mângâie lemnul balustradei, rece, distant, ca un iubit părăsit brusc ce-şi îmbrăţişează noua cucerire fără să simtă nimic, fără să mai vrea să simtă ceva, absorbind totuşi cu nesaţ căldura palmei. Numără treptele peste umbra ce stătea agăţată de ultima treaptă. Le numără de două ori. Nu ieşeau la socoteală, trebuiau numărate păşind. nu mai ştia unde pusese piciorul tot privind în sus dar ştia că era pe primele trepte. La mijlocul scării se opri şi se aşeză jos. Nu te grăbi, părea că îi spune pendula leneşă din hol dar ce mai era urcuşul fără graba primilor paşi? Privit de sus holul lung, dreptunghiular, părea doar un pătrat mic. Matematică imposibilă. La fel de imposibil cum este să auzi o pereche de pași când tu stai jos cu piciorele cocoțate pe balustradă. Pașii erau hotărâți, vocea avea un zâmbet căprui, zâmbea cu ochii, şi o mână fermă. Se opri în capătul scărilor cu mâna ținând strâns balustrada.

- Mademoiselle?

- Aici sunt.

- Ce faci acolo?

- Am găsit o scară.

- Şi unde duce?

- Spre mansarda de unde se vede cerul.

- Atunci, hai sus!
 m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

Odaie din casa bunicilor

Pentru a ajunge trebuie să picur paşii

unul câte unul

Am început acum o vreme scurtând obraznic

drumul dintre stilou şi muzica misterioasă

a gândului meu întortocheat

Eu pot

mi-am zis

scuturându-mi haloul

ca o coamă de inorog nărăvaş

Purtam un costum de timp

scurt

în vreme ce sufletul se mărea de noi sosiri

pline de îngeri

Am de spus o poveste cu voce tare

arsă de soare

şoptii îndrăznind

să strig iar răspunsul

înainte de întrebare

Privesc prin ocheanul naufragiatului

cum se decantează sensul cuvintelor

aproape mă îmbrăţişez

atât de aici e infinitul

ce-mi umple timpanele

cu nopţi albe

Imagine: via Internet

M-aş răvăşi iar de bună voie

doar să renasc din nou umăr la umăr

silabisind odihna în vrac

cu câmpul sălbatic

plin de ierburi amare

şi lacrima zvântată de sare

Liniştea fu cea care vorbi prima

şi vara se făcu odaie

din casa bunicilor

© SP

 

Mihail Şişkin Scrisorar

„Deschid Gazeta de seară de ieri şi acolo scrie depre noi doi.

Scrie că la început va fi din nou cuvântul. Dar, deocamdată, la şcoală li se bagă în cap copiilor, tot pe stil vechi, că mai întâi a fost o explozie mare şi tot ce a existat s-a împrăştiat în toate părţile.

Şi cum că toate ar fi existat dinainte de explozie – şi cuvintele încă nespuse, şi toate galaxiile văzute şi nevăzute. Tot aşa, în nisip trăieşte viitoarea sticlă şi firele de nisip sunt, iată, seminţele acestei ferestre dincolo de care tocmai a trecut în fugă un băieţel cu o minge băgată sub tricou.

A fost aşa, o concentrare de căldura şi de lumină,

Şi ca dimensiuni, cămăruţa asta, fără ferestre şi fără uşi, plină de oameni, ne spun oamenii de ştiinţă, era cam ca o minge de fotbal. Sau ca un pepene. Iar noi eram nişte seminţe în interiorul lui. Şi, uite, totul s-a copt acolo s-a, după ce s-a umflat, a pocnit pe dinăuntru.

Arheopepenele a plesnit.

Seminţele au zburat care încotro şi au prins rădăcini.

O sămânţa a dat lăstar şi lăstărul a devenit copacul nostru, iar umbra ramurilor lui alunecă pe pervaz.

O alta a devenit amintirea unei fetiţe care voia să fie băiat.

Cea de-a treia sămânţă s-a spart acum mulţi ani şi a devenit un tânăr căruia îi plăcea când îl scărpinam pe spinare şi ura minciuna, mai ales când toţi încercau să-l convingă de la toate tribunele că nu există moarte, că toate cuvintele scrise sunt un fel de tramvai care te duce la nemurire.

Stăteam lângă foc şi ne acopeream feţele cu palmele, privindu-ne oasele degetelor care se conturau prin ţesutul roşu translucid. De sus cădeau fulgi de cenuşă – paginile arse, calde.”

Pe vârfuri

Post it (2)

- Totul e învăluit în ceaţă... Parcă ar fi începutul lumii, când Dumnezeu a creat primii oameni.

- Prima dată a fost creat bărbatul, iar apoi femeia, m.

- E vreun tâlc în filozofia dumitale, domnule?

- Da. Asta înseamnă că femeia trebuie să-şi urmeze bărbatul.

- Eu cred că Dumnezeu a creat bărbatul şi după aceea i-a venit o idee mai bună.

- Văd că ai citit pagina de bancuri a ziarului de duminică. Ceva cu totul neaşteptat.

- E cea mai bună metodă de a bate la replici un bărbat.

- Şi eu care credeam că te vei folosi de Kant.

- A ajuns Kant până la tine? Eşti la înălţime, domnule.

- Exact. Va trebui să te ridici pe vârfuri ca să mă săruţi.

- Sau să te calc pe bombeu.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

* m = mademoiselle