Luna (3)

Am găsit poiana, într-o noapte când luna plină era peste tot. Lupul n-a mai venit. „Doar cei însetaţi de lumină o văd, cei ce-au gustat din ierburi amare”, mi-a spus atunci. „Nu gusta din ierburi, fată! O să deprinzi limba fiarelor şi o să auzi lupii vorbind” îmi spunea bunicul dând la o parte cu grijă ierburile fără nume, crescute cotropitor peste rugul de mure, aşa cum, dimineaţa când te trezeşte, mama îţi dă la o parte părul de pe frunte ca să vezi lumina zorilor. N-am ascultat. Ascundeam o frunză în căuşul palmei şi o mestecam pe ascuns noaptea când luna se întregea în cerul părăsit de nori. Avea gust înţepător, ca o căldură de vară duminica, în plinul zilei, când fugi în pădure şi strigi de bucurie că e vară, că eşti copil şi nu ştii.

Apoi mă furişam afară, dincolo de rugul de mure, alergam cu tălpile goale peste ierburi şi frunze căzute în alte vremi, peste muşchii de catifea înverzită şi pâlcuri de bureţi cu pălării de vânzători ambulanţi, pe poteca ce ducea la poiana ca o lună răsturnată lângă ochiul de apă din nord unde stelele se amestecau în valuri concentrice, stârnind ecouri. Şi, în aşteptarea tremurândă, minunată, ceva din mine se regăsea şi se îndrepta spre o lume închisă în bănuţul de iarbă acoperit de crengile încărcate de frunze pe care le atingi cu palmele, cu fruntea, cu ochii simţind nervurile ce freamătă viu, ca o venă neliniştită, răzvrătită, un semn al vieţii, contorsionat, revărsând din întunericul pădurii safire, ametiste, smaraldele unei inimi plină de sevă, cutremurând întunericul până la cuvântul ce are propria sa lumină, a lunii de flori, prezent pur al unei copilării cu genunchii juliţi de joacă.

Şi atunci, adormi într-un somn cu vise împrumutate. Nu sunt ale tale. Ştii, simţi, auzi. Unde am mai auzit susurul acesta, graba cu care coboară la vale un pârâu de munte? Cine visează cu mine? O excursie la munte… „Nu te teme. Într-o clipă ajungem dincolo.” Cine m-a ţinut de mână până am trecut puntea? Cine este el?

Şi acum îmi ţine mâna strâns. Încă nu s-a trezit. E linişte. O dorință difuză, rătăcită în mine ca reflexia soarelui în moneda de apă, mă cuprinde încet. Starea de pădure închisă în taine, răcoroasă, se răsuceşte sub umărul stâng. E noaptea de Sânzâiene. Mestec o frunză în formă de inimă, aşa cum mesteci cuvinte înainte de o întâlnire la care ştii că vei zâmbi şi-ţi va fi bine. Ziua a fost fierbinte, noaptea neaşteptată. I-am atins tâmpla cu genunchiul. A tresărit. Acum îmi știe numele. Visează. Acolo, pe munte, i-am promis că voi trăi povestea. „Eu sunt Luna! i-am şoptit. Graniţa dintre tine şi viaţă trece prin inima mea.”

Photo credit: Matthew Yarnell

Luna (2)

„Stai departe de întuneric, ţineţi lumina aproape, fată! Noaptea e pentru alte lumi” îmi spunea bunicul, presărând busuioc pe treptele casei. O vreme mirosul mă ţinea departe de pădurea înnoptată, dar eu am iubit dintotdeauna noaptea, graniţa dintre lumi ce se trece cu pasul înmuiat în rouă. Îi ştiu toate clipele, ştiu nopţile cele mai lungi şi pe cele cu ore puţine, ştiu luminile stelelor care se rup în bucăţi, ştiu parfumuri de ierburi amare, flori și umbre pe care le așez cu grijă, asa cum bunicul așeza capcane iarna pentru lupii care se apropiau de cabană. Guri de fier, cu dinții ascuțiți, așezate în locuri pe unde ei se puteau furișa. Apoi așteptarea, dureroasă, ca gerul din crucea iernii, trosnind în ore ce curg greu, și urletul prelung auzit în miezul nopţii, în poteca părăsită de lângă ochiul de apă ca o banchiză închisă în cerc. Dincolo era poiana, ca un ban de gheaţă, păzită de lupi. Nu le vedeam decât ochii, de jur împrejur, ca un cerc de lumini, aşteptând ca teama mea să fie purificată cu grijă și legătura cu lumea să taie scurt cruditatea viselor noi.

Lupul m-a privit resemnat, ca o zi de toamnă după prima brumă. Nu mi-a fost teamă să-l eliberez. N-aş spune că a fost inconștiența copilăriei, mai degrabă chemarea unui sunet prelung, o tristețe nelumească, un amestec de vibrații în care timpul se făcea singur și eu nu a trebuit decât să ascult.

Am scos batista albă, brodată cu flori. Era singurul lucru brodat de mine, în serile de iarnă când luna se rotunjea în geam. M-am înțepat în deget, chiar când coseam petala ultimei flori de zăpadă. Sângele s-a întins leneș, un șarpe în grădina Raiului, florile s-au colorat ca o pădure care primește un glas în ecou. Batista am purtat-o mereu în sân. „O să te păzească de fiare”, îmi spunea bunicul, șlefuind dinții capcanei în timp ce din foc săreau scântei mici ca stelele din artificiile aprinse de Crăciun.

Cu ea i-am legat rana lupului în timp ce el îmi vorbea de nopţile cu lună, de poiana ca un bănuț verde, de iarba amară pe care o voi smulge cu greu, înnodată în sufletul trist al lumii, de frunza în forma de inimă pe care trebuie să o mestec încet ca să mă apar de jocul ielelor, de fiarele cu nume de oameni. „Tu esti Luna!” mi-a spus și și-a înfipt colții în umărul meu stâng ca o pecete.

Foto via Internet

Luna (1)

Din seara cu visul am căutat poiana. Ştiam legenda. Mi-o povestise un țapinar cu care împărțisem o zi de muncă la pădure. E o poiană greu de găsit. Nu intrau decât câțiva oameni, aleşi. Se alegeau cu greu, așa cum alegea bunica seminţele de mac scuturând măciuliile pe o coala albă, îndepărtându-le pe cele rele şi păstrând restul pentru pâinea de Sânziene. Eu furam câte o măciulie şi o scuturam în gură. „Nu e bine, băiete, o să te prindă somnul ielelor, ziua în amiaza mare.” Îngrijorarea din vocea bunicii părea profetică. Eu aşteptam minunea, somnul din basme, venit pe neaşteptate, zdrobitor, ca după zeci de nopţi nedormite. Nu venea nimic doar cheful de joacă și porneam printre ierburi proaspete, botezate cu rouă, înțepătoare. Treceam peste pârâul care se înfăşura leneş în jurul gleznei, ca un şarpe în grădina Raiului şi mai departe pe câmpul cu bumbi de flori pentru inele de-o zi, logodna verii sub pomi cu fructe zemoase, înțepate de albine şi crengi scârţâind pe cer, şi tot mai departe, în răcoarea pădurii, până la ochiul de apă unde mi se opreau paşii copilăriei.

Aici e poteca, in inima pădurii, după ochiul de apă, adânc şi rece. Copacii înșirați ca felinarele pe o stradă cu mușchi şi ierburi încăpățânate vorbesc între ei. Miroase a flori de salcâm. Înnebunesc salcâmii vara? În capăt e un bănuţ verde, rotund ca o lună coborâtă pe pământ, o poiană cu rădăcini în alte lumi, cu uşi ferecate, ascunse privirii. Mă lungesc în mijlocul poienei Iarba e ca o îmbrățișare din fire de bumbac, tresaltă, cerul se roteşte, frunzișul e galaxie cu stele zimțate, de nenumărat. Totul vibrează, se mişcă năucitor. în cerul de tuş se rotunjește luna. Libelulele zboară în cerc, un melc trece în grabă pe lângă mine. Unde se grăbește timpul? Cine dansează în jurul meu? Îmi amintesc o excursie la munte. Prima dată când am trecut un pârâu pus pe fugă de o revărsare de nori. Apa se rotea ispititor,, privirea mea se lipise de mijlocul cercurilor de ape. Ce e dincolo? m-am întrebat. O palmă mică, răcoroasa, pusă pe frunte, m-a deșteptat. Cine m-a trezit? Cine?

Şi acum fruntea mea e invadată de bucăţi mari de jar. Mâna ei e rece, cărbunii aprinși se sting pe rând. Nu-i văd ochii, doar zâmbetul, înmuiat în lumina lunii. Genunchiul ei îmi atinge uşor tâmpla şi ştiu cum se naşte un fulger. „Dormi! Ai văzut jocul ielelor. Doar lumina lină a lunii te mai poate salva.” Ea e Luna. Graniţa dintre mine şi viaţă trece prin inima ei. 

Photo credit: 1 via Internet

2 arhiva personală