Soare mirosind a depărtări albe

Imagine: Alin Brotea

Iarna. Soare mirosind a depărtări albe, înţepenite unde s-a oprit crivăţul să privească vals trist de fulgi scuturaţi de cerul de sticlă. Brazi împovăraţi cu o iarnă din cele mai albe cântând timid o romanţă cu parfum de ac verde strivit între degete. Nori călătorind de-a dreapta privirii, grăbiţi de frig. Corbul Edgar sorbind din ochi o creangă argintată de nuc, golită de păsări. Vârfuri de ierburi amare, îngheţate, zgribulind sub sărutarea unui vânt din nord. O cărare de gheaţă întinzându-se sclipind peste un râu potolit. Trandafirul roz, trecut cu vederea de bruma toamnei, şi-a îndesat pe ochi o căciulă de nea. Sub arcade de crengi tivite cu degete de cristal trecem stârnind draperii de mătase îngheţată. Paşii înveliţi în opintiri de omăt scârţâie a drum de munte. Lumina mai albă cu o zăpadă se frânge pe dealul cu spinare de brazi şi puncte vrăbii. Un lup sătul de ger iscodeşte valea cu ochi nemişcaţi, mestecenii stau în cărări încolonaţi, vârfuri de crengi cu mănuşi de bumbac ne arată caii liberi fornăind în valea învelită până sub ochi, vale cu o biserică mică închinată sub tâmplă. Oamenii de zăpadă se sărută cu guri de cărbune. Un gard se vopseşte cu fulgi în faţa cabanei cu parfum de lemn proaspăt tăiat. Ferestrele-s mari, cu ramă de cetini şi un motan leneveşte în coşul cu gheme de lână. Ninge cu poveşti de basm nămeţit cu noi. Se scoboară fulgi în clepsidre topind timpul lângă şemineul vorbind pe limba veche a anilor din cercuri de copaci. E cald în focul ce ne renaşte cu arderea braţelor noastre. Palmele noastre, transparente, îşi citeau cărările cu vârful degetelor. Provizii de iarnă din săruturi ne facem să ne ţină de foame şi sete. Suntem atât de proaspeţi iarna deszăpezind vise, dezgheţând aripi, destupând poteci descoperite în doi. Ştim, încă mai ştim, să ne întoarcem din iarna ce-o topim iarăşi cu noi.

© SP

Trenul spre locul pe care îl cauţi

m nu simţise niciodată că ar fi pierdut vreun tren. Avusese curajul să urce în primul tren care-i ieşise în cale atunci când voia să fugă departe. Nu privea niciodată în urmă, ştia pe de rost tot drumul parcurs şi nu relua vreodată paşii care duceau înapoi. Destinul se înşelase crezând că ar putea-o lua de la capăt dintr-un loc unde se oprise cândva. Avea o singură gară şi nu pleca decât spre înainte. Ştia că undeva anume, într-un loc ascuns după timp, necunoscut de nicio hartă a lumii, exista locul pe care îl căuta, un loc sigur fără balansul între hotărâri corecte şi greşite, între ce este şi ce s-ar putea să fie, fără timp pentru alegeri cu termen limită, doar prezentul fără întrebări şi răspunsuri ca un şir de mătănii ale unei rugăciuni uitate. Da, da, drumul de fier în sunetul ritmic al roţilor de tren cu posibilitatea unei gări luminoase când te trezeşti deodată în compartimentul înţesat de beznă şi visele o iau la fugă pe culoarul lung, împiedicându-se de bagaje şi necunoscuţi, era o ispită căreia nu-i putea rezista.

m & M – O iubire ciudată © SP

Imagine: via Internet

*m=mademoiselle

Tu ce zici?

Cred că mi-am găsit capu’ cu care să stau printre nori altfel nu-mi explic de ce visele mele sunt tocmai de-acolo. Sau, cine ştie? În orice caz acum mă întreb dacă voi şti vreodată, în circul ăsta frumos, care e clownul care plânge. Poate că nu, dar oglinda spartă e un fel de a te desena picassonian în fiecare dimineaţă – crăpăturile se umplu cu praf de stele şi o înţelegere tipic englezească precum un fel de dragoste în alb – negru, ca zâmbetul tău care-mi ţine de cald când plouă pe la mijlocul toamnei, sau de-a stânga ei. Un felinar chinezesc din hârtie de culoarea lavandei îngheţase fără speranţă după o astfel de ploaie. Sau era albastru rătăcitor? Uite, pădurea trage un pui de somn pe sub poveştile roşii ale arţarilor. "Ia un balon!", îmi spune o grădină de trandafiri, "poate treci dincolo de deal şi ne spui când vine bruma." Melcul din grădină a furat o bucată de timp magic şi o lungeşte peste măsura unui ceas într-o plimbare solitară. Are întâlnire cu o altă căsuţă de sub un tei desfrunzit. "Sorry, sorry, sorry" spune o meduză venită cu un uragan grăbită să-l prindă pe următorul şi să se întoarcă în oceanul de la malul ţărmului, unui saxofon rămas într-un echilibru perfect după o conferinţă cu câteva cifre care l-au convins că muzica e de fapt matematică pură. O ciocolată amăruie trăieşte o poveste de dragoste interzisă cu cireşul albastru de pe tejgheaua unui bar. Şi piratul unui ţărm rătăcit se desprinde dintr-o culoare purpurie chiar în momentul când nu mai înfloresc prunii. E frig. E albastru de noapte ce e. Şi e nălucire de stele sub tălpile mele. Hai să spun Adio! unui iglo, noapte bună domnului Lună! sau aş putea să privesc cerul de cerneală aşteptând un pumn de puf de păpădie din litere albe să-mi retuşeze spiritul rebel rătăcit pe-o cărare prăfuită. Tu ce zici?

© SP