Scrisoare de dragoste

Prima scrisoare i-am scris-o când am ajuns la mare, în oficiul poştal. Am înşirat mulţime de inepţii, de epitete despre mare, răsărituri şi apusuri, despre filozofii şi teorii de doi bani. Nimic din ce simţeam. Lângă mine, rezemată de ghişeu, o tânără cu o pălărie imensă de pai aproba discursul fluviu al unui domn între două vârste, pedant şi călcat la dungă, iar pălăria ei îmi atingea umărul ca o consimţire a celor scrise. Scrisoarea timbrată a ajuns în cutia poştală, eu am luat-o spre plajă. Dimineaţa abia începuse. Ginny şi gaşca ei încă erau pe plajă. O auzeam cum râde, gutural, ca berea turnată într-o halbă. Mi-a făcut din mână şi a ţipat scurt. Ştiu că în felul ei se bucura că mă vede. Mi-am scos sandalele, le-am scuturat şi le-am pus în rucsac. „Te-ai născut tipicar”, îmi spunea mereu Ginny. „Când o să te pensionezi, tabieturile o să fie ceva normal pentru tine.” Plaja era previzibilă, se acoperea de prosoape colorate. Nisipul era rece, lumina din ce în ce mai puternică. Nu mai simt aceeaşi bucurie, ca acum câţiva ani, să mai pierd nopţile şi zilele cu Ginny şi gaşca ei. M-am întins direct pe nisip şi am început să caut un nor de care să-mi agăţ privirea. Mi-aş fi dorit să fie Silvia aici, să-i citesc ceva dintr-o carte sau să-mi citească ea din cărţile pe care le poartă în geantă. Eu să ascult vocea ei de sirenă, să o întrerup din când în când şi să-i spun: „Silvia, uite, eu cred că…” ea să mă privească scurt, cu ochii ei de mare în furtună, mie să-mi fie de-ajuns ca să-i inventez adjective pentru fiecare parte din ea. Apoi să caut un pix în geanta ei ponosită, să găsesc o lume, o lume de obiecte care povestesc despre ea, să le scot pe rând, ea să-mi spună: „Ce faci?!” şi să-mi smulgă geanta din mână şi câteva tristeţi şi ultima îndoială, eu s-o închid în braţe, strâns, să ştiu că e acolo, că eu sunt centrul universului ei şi ea e centrul universului meu şi că n-o să-i dau drumul niciodată. Ea o să înţeleagă, o să-mi spună: „Tuuu…”, cu vocea ei de sirenă, o să ne certăm, o să ne împăcăm, sau invers, şi-o să râdem mult, în duet, fără să ştim de ce, seara o să mâncăm pe plajă, lângă dig, o să privim împreună cum se aruncă soarele în valuri, o să ascultăm muzică la căşti, o să bem bere şi cola şi o să facem planuri care ţin până a doua zi şi o viaţă.

M-am ridicat greu din nisip, din vis, din ce-ar putea să fie. Ginny s-a apropiat, mi-a întins o sticlă de bere şi o privire adâncă. „Eşti îndrăgostit, bro!” şi cuvintele ei m-au lovit în piept ca un bloc de gheaţă, iar gândul m-a smuls de acolo, m-a dus înapoi la oficiul poştal în care am nescris o scrisoare, la gara pustie, la trenul în care m-am sufocat, la atelierul de reparaţii unde mi-am lăsat vechea mea maşină care se stricase din nou, la via în care ne-am sărutat, la momentul când ea a intrat în maşină, până în clipa când am zărit-o pe margine, făcând autostopul, şi când, pentru o aşchie de timp, ne-am privit în ochi şi m-am îndrăgostit şi abia după ce am înţeles asta am scris direct pe nisip prima mea scrisoare de dragoste.

Foto credit: C.Toader

Floarea soarelui

 

M-am trântit pe pat și am început să-mi adun cuvintele. Le găseam pe rând, unul câte unul, până se adunau îndeajuns de multe ca să le pot scrie ca pe o scrisoare de dragoste, ca pe scrisoarea pe care i-am trimis-o Silviei, fata care făcea autostopul. O fată ca o sirenă. Trup adolescentin, fustă scurtă de blugi, maieu milităresc și teniși în picioarele-i frumoase. N-a părut deranjată de mașina mea veche. A trântit geanta, o geantă cu baierele lungi, ponosită, și pălăria de pai cu o floarea soarelui într-o parte, pe bancheta din spate și s-a așezat în dreapta mea cu căștile în urechi fredonând încet o baladă rock – Sweet child of mine, where do you go now, where do you go… O știam pe de rost, aș fi cântat-o împreună cu ea dacă nu și-ar fi zăvorât lumea cu o pereche de căști și o pereche de ochi albaștri, șterși, asta până mi-a zărit manuscrisul în torpedou. L-a așezat pe genunchi, pe genunchii ei rotunzi ca pietrele de râu abia născute, și-a scos căștile din urechi, câtă reverență pentru cartea mea, și a început să citească cu voce tare, cu vocea unei sirene care îți spune exact ce vrei să auzi, exact în momentul când vrei să auzi. Am mers cât am putut de încet, bătrâna mea mașină se târa oricum ca melcul, un grup de bicicliști au trecut pe lângă noi făcând glume, dar ar fi putut să treacă lumea întreagă cu tot cu timp, nu-mi păsa, o fată frumoasă, ca o sirenă, îmi citea cartea. O citea cu patimă, cu patima cu care săruți prima dată, și fiecare pagină suna ca o odă, ca o cântare de îngeri, ca și cum fiecare zi chinuită în care am scris – în tren, pe sub banca de curs, sub pătura de cămin cu lanterna aprinsă, la masa cafenelei ieftine, înecată în fum de țigară, până la ora închiderii, în fiecare colț în care n-a mai scris nimeni niciodată, își merita chinul doar pentru ca vocea ei să spună cuvintele altfel.

Când am ajuns în dealul cu vie mi-a făcut semn să opresc și am oprit de parcă s-ar fi terminat toate drumurile. Sub strugurii copți ne-am sărutat ca și cum ne-am fi cunoscut de o viață, ca și cum ar fi trebuit să ne despărțim doar pentru o zi. Pe prima pagină a cărții mele mi-a scris o adresă și s-a semnat Silvia, cu un S mare ca o sirenă arcuită urmat de un șir de litere mici şi a plecat unduitor, urcând dealul printre ciorchini. Eu o urmăream cu ochii din ce în ce mai mici, cu inima cât dorul pe care nu-l știusem până atunci. Am rămas cu manuscrisul pe care aveam autograful ei, primul autograf dat unui scriitor de o cititoare.

Aşa de bogat nu mai fusesem niciodată! Aveam un sărut pe care nu mi-l va mai da nimeni vreodată la fel, un autograf de la o cititoare care-mi iubea cartea, o adresă şi un număr de telefon.

- Alo? Cu domnişoara Silvia, vă rog.

- Nu este acasă. E la bunici la vie, în vacanţă. Vreţi să-i transmit ceva?

- Nu, nu, mulţumesc. Voi reveni cu un telefon. Sărut mâna.

Ştiam că e în vacanţă, la vie, la bunici, ştiam că va sta toată vara, mi-o spusese chiar ea, dar îmi plăcea ideea de a-i telefona acasă, de a-mi închipui telefonul căutând-o în toate ungherele, cotrobăind în toate camerele după vocea ei. Îmi plăcea să-mi imaginez că atunci când se va întoarce acasă mama ei îi va spune: „Te-a căutat un tânăr drăguţ şi foarte bine educat.” (sigur va spune asta) „M-a salutat cu săru’mâna. Şi ai primit şi o mulţime de scrisori. Cine e?” Iar ea îşi va aminti de mine, de sărutul din vie, de cartea mea şi va alerga spre camera ei cu fereastra deschisă spre câmpul de floarea soarelui, unde, pe masă, aşezate după mărimi, o vor aştepta scrisorile mele şi le va citi aşa cum le-am scris, cu nerăbdare, cu speranţă, cu patimă.

Foto credit A. Muşat