Ziua când a căzut prima frunză

Imagine: Arhiva personală

- Mi-ar fi plăcut să mă fi născut toamna, Tea. Să mă fi născut în ziua când a căzut prima frunză. În fiecare an de ziua mea mi-aş fi amintit cât de trecători suntem, cât de repede ne desprindem de ramul pe care credeam că vom trăi veşnic. Şi vine toamna... Cu nopţile reci şi solitare. Dar mie îmi plac nopţile astea când eşti doar tu cu eul tău. Nimic nu te tulbură. Nimeni nu te deranjează. Nicio o stare nu te scoate afară din tine însuţi. Nici măcar corbul lui Poe. Nevermore... De ce destinul ne răspunde astfel doar în serile de toamnă? Sau atunci găsim în sfârşit timp pentru autointerogaţiile shakespeariene?

SP,, Străinul din cafenea

© SP

Un septembrie auriu

Vremea caldă era pe placul primelor zile de toamnă. Un septembrie auriu. Acel auriu, pe care îl cunoşti de-o viaţă însă doar într-o zi de toamnă ai impresia că îl vezi pentru prima oară şi te impresionează de parcă ţi-ar aluneca printre degete nu frunze galbene, ci tapiserii care zgârie rezistenţa fină a ceţii din începutul de zi, cu noduri de nervuri negre, formând insule netede lângă petele strălucitoare de sticlă din labirintul uşilor deschise.

În ziua aceea ceva s-a schimbat, s-a deschis o uşă spre o lume secretă. O parte din lumea lui m. O altă parte, o altă zi.  Ziua aceea ca un buchet de flori sălbatice.

© SP

* m = mademoiselle

Imagine: via Internet