Sunt seri făcute anume pentru poveşti

- De ce zâmbeşti, Tea?!

- Sunt seri făcute anume pentru poveşti. Ca seara asta.

Aş fi vrut să adaug pentru poveşti în doi. Am tăcut şi m-am ascuns după ceaşca mea de cafea. Am sorbit. Era fierbinte. M-am fript. Mi-au dat lacrimile. A zâmbit, avea un zâmbet amar, amar ca o cafea turcească, şi mi-a şters lacrimile cu vârful degetelor. Era mai mult decât o mărturisire

Uneori nici nu ştim câtă viaţă este în poveştile din noi înşine.

- Ai răbdare, Tea. E nevoie de răbdare ca o poveste să se poată spune până la capăt.

Şi-a aprins o altă ţigară scăpărând de câteva ori bricheta şi mi-a privit lung mâinile care ţineau ceaşca de cafea cu reverenţă, ca într-un ritual straniu. Am sorbit iar din cafea. De data asta era caldă şi aromată ca un tărâm îndepărtat. Aşteptam să-şi termine ţigara şi să-şi continue povestea.

O legendă tibetană spune că lumea nu se sfârşeste atâta timp cât cineva spune o poveste.

SP,, Străinul din cafenea

© SP

Imagine:via Internet

Un tramvai numit dorinţă

- Îmi place să pândesc momentul când vine dimineaţa. Umbrele dintre blocuri, lumina picotind, clipa aceea când te întrebi: Încotro? Spre unde duce drumul ăsta care trece prin mine? Privesc lumea de la fereastra mea şi mă simt pe acoperişul lumii. Între două balcoane stă întinsă o frânghie plină de rufe vechi proaspăt spălate. Flutură ca steguleţele unei nave plină de călătorii. În balansul ăsta am zărit cerul. L-am regăsit în ceaşca mea de cafea laolaltă cu vârful unui bloc cu tencuiala căzută. Zgomotul unei biciclete. Graba. Sârma ghimpată din gardul dintre cele două lumi. Ce greu e să găseşti drumul, Tea. Te urci în tramvaiul care te duce în fiecare zi în acelaşi loc, te aşezi la geam, îţi sprijini fruntea de sticla rece, te simţi ca într-un leagăn, adormi, măsori distanţa cu un vis scurt, aproape acelaşi, te trezeşti exact la staţia ta şi uiţi ce-ai visat. Când cobori cineva îţi suflă în faţă o mulţime de baloane de săpun. Zâmbeşti. Ar trebui măcar să încerci, măcar o dată. Oare ceilalţi văd? Atunci priveşti în jur. Lumea seamănă cu tine. Cu toţii s-au trezit dintr-un vis pe care nu şi-l amintesc. Un tânăr jonglează cu trei mere verzi, apa din fântâna arteziană începe să clipocească, paşi grăbiţi, claxoane, o fetiţă cu o rochiţă albă ca un glob de bumbac aleargă după porumbeii din piaţă. Zvvvrrr! Îmi place zgomotul aripilor. E ca sunetul unui ceas deşteptător. Te trezeşte din starea de letargie. Oare să mă opresc? În colţul dintre două clădiri un cerşetor doarme. Deasupra lui, pe zidul murdar, un puşti desenează un înger cu o singură aripă. În cercul din aură scrie: Don’t give up! A început să plouă. De sub o umbrelă galbenă, ca un soare de mătase, o fată întinde mâna să primească stropii. Stropii se agaţă de brăţara ei din mărgele negre. Eu mă agăţ de ziua asta ca de un colac de salvare.

SP,, Străinul din cafenea © SP
Imagine: Bill Cannon

Doza zilnică de dragoste

Unde găseşti doza zilnică de dragoste? Nu e pe raftul bucătăriei lângă ceştile de cafea într-un borcan mic de cristal cu dop de plută, legat cu un şnur roşu şi cu o eticheată pe care stă scris: A se administra zilnic în doze potrivite pentru că, nu-i aşa, dragostea e lucrul care se termină cel mai repede dacă nu o tratezi cu grijă.

Imagine: via Internet