Ploaia hotărăşte forma oraşului

Ploaia hotărăşte forma oraşului. Îl lăcuieşte ca pe un tablou suprarealist, proaspăt, îl diluează, îl măreşte ca văzut prin lupa unui căutător de mister în negrul nopţii ca o scenă cu cortina trasă. O creatură gigantică plină de ochi dreptunghiulari de lumină palidă atârnând greu în ramele ferestrelor plutind deasupra panglicilor sticloase de asfalt cu ochi rotunzi trecând în viteză peste apa şiroind ritmic. Ştergătoarele de parbriz se plimbă frenetic de la stânga la dreapta ca două mâini grăbite să şteargă lacrimi de pe un obraz trist. Miezul de noapte se apropie greu, tărăgănat, scuturându-şi orologiile cu turn de ceasuri încărcate cu stropii cântând blues. De-a lungul unei cafenele linia continuă de lumină în culori de neon aleargă odată cu zgomotul de voci care uşor, uşor rămân în urmă ca nişte şoapte dezvelind creaturi cu braţe uriaşe proiectate pe sticla vitrinei ude. Lângă automatul de cafea un gest, o mână cu degete frumoase, lungi, ivindu-se brusc din negrul unei pelerine de ploaie, căutând în buzunarul adânc mărunţiş pentru o cafea amară, ultimă, pare desprins dintr-un film noir. Dacă am avea timp să-i ascultăm povestea, dacă timpul ne-ar îngădui să-l stăpânim, dacă... Mereu ne cheamă locul de unde am pornit. De câte ori ne întoarcem într-un loc până îl putem numi acasă? Nu avem timp să răspundem, ploaia ne ispiteşte iar privirea spre siluete grăbite, nevorbite, arhivate într-o clipă uitată deja. Câte cuvinte au rămas nespuse în ziua peste care ploaia trece cu nonşalanţă, nu ştie nimeni. E deajuns să priveşti lumea trecând pe trotuar, să înţelegi greul zilei aşteptând liniştea nopţii înconjurat de siguranţa lucrurilor tale şi cu fârâitul unei pisici alături. Oraşul nu se mai vede. E potopit, răpăit, înecat de apă. Tace. Vorbeşte numai ploaia. Ploaia in the bad mood. Ce departe pare dimineaţa când cea mai dificilă alegere era: cafea neagră sau cu lapte? Umbrela sau ploaia? Sau... ? O fată sub o umbrelă imensă citeşte o carte sub felinarul din staţia de tramvai. O staţie înainte de capăt. Nevoia de a fi fost. Un loc unde să-ţi odihneşti privirea pe întinsul drumului pieptănat de fire lungi de apă, întuneric lichid şi uşi glisante deschizându-se fără de rost. Oraşul îşi spală faţa pregâtindu-şi botezul. Trebuie să-l trăieşti fără teamă, fără ezitări, fără remuşcări până la ultima oră rămasă suspendată undeva în începutul unei zile noi. Şi jazz. Şi dimineaţa. Ştie oraşul de ce îl găseşte ploaia mereu nepregătit?

- Ce-a fost mai întâi, domnule? Ploaia sau jazzul?

- Mai întâi a fost oraşul după aceea noi. Jazzul avea nevoie de un oraş, oraşul de o poveste de dragoste, povestea de dragoste de noi.

- Şi ploaia?

- Ploaia ne căuta pe noi, mademoiselle.

m & M – O iubire ciudată © SP

Deux Amis

Edgar alesese „Pattisserie Deux Amis” ca loc de întâlnire cu Bătrânul. Era la cinci minute de Kings Cross şi aveau timp îndeajuns înainte ca acesta să o ia la o „plimbare” cu maşina pe Hilda. Îl amuza denumirea. Deux Amis... El şi MacKenzie nu vor fi niciodată prieteni dar, fără să-şi poată explica de ce, gândul ăsta îl bucură. Comandă ceai şi se aşeză lângă fereastra deschisă spre grădina mică de unde se strecura înăuntru aer proaspăt, revigorant. Undeva, în fundal, se auzea o nocturnă de Chopin şi instinctiv îşi încleştă maxilarele. Nu, nu dorea să-şi amintească. Nu acum. Îşi îndreptă borul pălăriei şi privi în jur. Patiseria era una tipic French Style cu scaune de bistrou vopsite în verde salvie, feţe de masă albe, heruvimi de ipsos, oglinzi de sticla sablată. Pe tejgheaua din faţă erau aşezate produse de patiserie – bomboane de ciocolată, cornuri, baghete, celebrele Macarons și ispititoare cuburi de nuga roz și albe. Alături de ceaşca de ceai din porţelan fin un garçon extrem de amabil îi aşeză o scoică, tot din porţelan, un recipient pentru pliculeţul de ceai. Edgar savură din plin ceaiul aromat şi locul. O oază, o oază de linişte. Sellmei i-ar plăcea aici. Cu siguranţă.

Bătrânul intră trântind uşa, se aşeză la masa lui Edgar fără să comande nimic, scoase mica sticlă cu whisky pe care o purta în buzunar, trase o duşcă zdravănă şi începu neprotocolar:

- Şi-a cam ieşit din mână roşcata. Nu i-a mers cu Jack Parker. Sper să nu mă dezamăgească din nou. N-ar fi productiv să scăpăm de ea aşa de repede.

- Am aflat totuşi ce trebuia să aflăm.

- Ce anume ai aflat?

- Cei doi nu au lista de cărţi de aceea a venit Jack la întâlnirea cu Hilda. Nici cei din societatea aceea secretă nu o au altfel nu i-ar fi lăsat să o contacteze. (...)

- Bine. Deci deocamdată strângem informaţii şi ne construim reţeaua iar la momentul oportun dăm lovitura. Va trebui să avem răbdare. Un muşuroi nu se construieşte într-o zi, mormăi mai mult pentru sine MacKenzie. Ce crezi, mai există un al doilea drum spre Falie? Mai simplu, mai rapid?

- Dacă există îl voi afla. Deocamdată însă nu ştiu.

Edgar tăcu. Chiar de ar fi ştiut nu i-ar fi spus. Nu-i spunea totul Bătrânului. După ce acesta plecă se aşeză confortabil, comandă două cuburi de nuga, îşi puse căştile iPhone-ului în urechi, închise ochii şi începu să asculte Toccata de Bach urmărind în gând mişcarea rapidă a degetelor interpretului, savurând sunetul catedralei goale care se întorcea ecou în amintirile lui şi, foarte ciudat, de data asta zâmbea. Era un zâmbet frumos, dacă ar fi fost cineva să i-l vadă.

Drum în doi © SP

Imagine: via Internet