„Spune-mi o poveste”, mi-ai cerut împreună cu o cafea amară, într-o
duminică dimineață cu ploaia în braţe. Nu mai ştiu ce poveste era. Ceva despre
un tărâm cu portocali şi oameni fericiţi. Pentru tine inventam poveşti cu final
fericit. Nu mai rămăsese nerostit niciunul dintre zilnic inventatele cuvinte de
dragoste. Nu mai aveam de vorbit cu mine nicio vorbă pe care tu să nu o fi
rostit deja. Vezi, iar a venit mai. E al șaptelea mai de când nemaivorbesc cu
tine, dar vin dinspre tine amintiri plutind uşor ca puful de păpădie. Ca puful
de păpădie le prind şi le pun în sân, în dreptul inimii, să-mi împlinească
singura dorinţă rămasă în viaţă: aceea de a-mi aminti fiecare clipă cu tine,
chiar şi de ziua aia când am dat peste toate șotroanele din oraș. Când am ajuns
acasă eram frânți. Am dormit până a doua zi la prânz. Cu câte amintiri în urmă
a fost asta?