Cerc

 

Photo: junebug WEDDINGS

Despre locuire ar trebui să (ne) vorbim. Cât de mult locuiesc eu în tine, ce arcade s-au format, ce uși s-au deschis în inima ta? Liniștea aceea de iaz tihnit care te caută chiar și atunci când nu-mi vezi ochii e valul care răstoarnă lumi? Nicio emoție nu stă pe loc, se transformă continuu, un creuzet de șanse pentru eleganța despotismului unei iubiri care se zidește din greu. Tensiunea dintre eu și tu, felul în care ne reflectăm unul într-altul, ca două oglinzi puse față în față, clădește mai mult decât un zidar experimentat. Liantul e gândul că nimic nu e de tot, pentru totdeauna, deși am vrea să fie, deși sunt iubiri în care locuiești pentru veșnicie – le trăiești, le mori, le înveți, le lași moștenire povestindu-le. O promisiune că tot ce spui e adevărat, că nu te minți în primul rând pe tine însuți, chiar dacă cel care promite nu e totuna cu cel care își ține sau își încalcă promisiunea. Oamenii se schimbă și noi odată cu ei iar în schimbările astea unii rămân împreună, alţii doar rămân, mulți pleacă. Rămânerea și nerămânea asta e viață, ne modelează, dragoste e atunci când rămânem sau plecăm împreună întregiți. O artă pe care puțini o dobândesc. Dar când o dobândesc sunt tot. Cerc

Ultimul avion de hârtie

 

Ultimul avion de hârtie fusese găsit, din întâmplare, chiar de ea. Tocmai se întorsese de la mare și trecuse prin piața aceea în drum spre casă. Avionul se agățase de rucsacul ei. L-a citit cu surprindere. Uitase de manuscris. „Îl găsisem într-o zi când făceam curățenie în vechiul meu atelier, mă mutam, și nu mi s-a părut important să-l păstrez, așa că l-am aruncat la coș. Pe vremea aceea aveam atelierul într-o mansardă, chiar lângă blocul tău”, mi-a spus. „E scris pe vremea adolescenței. Atunci încă nu știam dacă vreau să fiu pictoriță sau scriitoare.” A hotărât pe loc să vină în parc. Am început să ne întâlnim. La a doua întâlnire m-a invitat la ea în atelier. Eram fericit. Fugeam prin ploaie cu un braţ de ramuri de tei înflorit, strângându-le la piept cu un gest firesc, ocrotitor. Tricoul meu alb, pe care era imprimată imaginea unui chitarist visător, mi se lipise de trup. Eram ars de soare. De soarele plimbărilor din parc. Ea mă aştepta stând în geamul deschis, ținând pe genunchi caietul ei de schiţe, refugiul ei în mijlocul lumii despre care desenează, caiet plin de pescăruși. Era altfel. Nu ştiu când s-a produs schimbarea, dar era diferită de cea din paginile scrise de ea. M-am reîndrăgostit. „Ți-am adus un buchet de flori de tei. Îți plac?” „Nu știu. Nu am mai primit un astfel de buchet până acum.” Zâmbea. Avea un zâmbet care îmi amintea de mare. Un zâmbet fără țărmuri. Iubea marea. Nu-i plăceau ceasurile. Întârzia de fiecare dată. Ca întotdeauna când se cufunda în lumea ei. O așteptam cu nerăbdarea anilor când stătusem departe unul de altul. După o jumătate de oră de așteptat în plin soare, ascultând Metallica în căşti şi fumând nervos, o zăream în capătul străzii. Ea venea la fel de liniștită, ca și cum ajunsese fix la ora pe care o stabilisem. Purta blugi strâmți şi bluze înflorate care-i dezgoleau umărul alb, neîntâlnit cu soarele. Îmi stingeam ţigara şi scuturam nişte fire invizibile de praf de pe șaua motocicletei. De fiecare dată râd de propria-mi nerăbdare, dar nu ştiu s-o aştept altfel decât nerăbdător. Aș vrea să scriem ceva împreună, eu și ea, dar deocamdată e îndrăgostită doar de lumea ei de culori.

Poveste

 

„Spune-mi o poveste”, mi-ai cerut împreună cu o cafea amară, într-o duminică dimineață cu ploaia în braţe. Nu mai ştiu ce poveste era. Ceva despre un tărâm cu portocali şi oameni fericiţi. Pentru tine inventam poveşti cu final fericit. Nu mai rămăsese nerostit niciunul dintre zilnic inventatele cuvinte de dragoste. Nu mai aveam de vorbit cu mine nicio vorbă pe care tu să nu o fi rostit deja. Vezi, iar a venit mai. E al șaptelea mai de când nemaivorbesc cu tine, dar vin dinspre tine amintiri plutind uşor ca puful de păpădie. Ca puful de păpădie le prind şi le pun în sân, în dreptul inimii, să-mi împlinească singura dorinţă rămasă în viaţă: aceea de a-mi aminti fiecare clipă cu tine, chiar şi de ziua aia când am dat peste toate șotroanele din oraș. Când am ajuns acasă eram frânți. Am dormit până a doua zi la prânz. Cu câte amintiri în urmă a fost asta?