 |
| Photo: junebug WEDDINGS |
Despre locuire ar trebui să (ne) vorbim. Cât de mult locuiesc eu în tine, ce arcade s-au format, ce uși s-au deschis în inima ta? Liniștea aceea de iaz tihnit care te caută chiar și atunci când nu-mi vezi ochii e valul care răstoarnă lumi? Nicio emoție nu stă pe loc, se transformă continuu, un creuzet de șanse pentru eleganța despotismului unei iubiri care se zidește din greu. Tensiunea dintre eu și tu, felul în care ne reflectăm unul într-altul, ca două oglinzi puse față în față, clădește mai mult decât un zidar experimentat. Liantul e gândul că nimic nu e de tot, pentru totdeauna, deși am vrea să fie, deși sunt iubiri în care locuiești pentru veșnicie – le trăiești, le mori, le înveți, le lași moștenire povestindu-le. O promisiune că tot ce spui e adevărat, că nu te minți în primul rând pe tine însuți, chiar dacă cel care promite nu e totuna cu cel care își ține sau își încalcă promisiunea. Oamenii se schimbă și noi odată cu ei iar în schimbările astea unii rămân împreună, alţii doar rămân, mulți pleacă. Rămânerea și nerămânea asta e viață, ne modelează, dragoste e atunci când rămânem sau plecăm împreună întregiți. O artă pe care puțini o dobândesc. Dar când o dobândesc sunt tot. Cerc