— În fiecare zi încep să-mi vină în minte mulţime de versuri de dragoste. De-a valma, îmbulzindu-se aşa cum se năpustește peste tine soarele dimineţilor de vară. Mă trezesc cu ele în minte şi fug la tine. Tu încă dormi şi atunci ţi le scriu în faţa uşii de la casa ta cu ferestre spre cer. Piatra cubică e încă rece şi primii trecători se feresc stingheriți de șirul de litere privindu-mă curioşi. Unii chiar trec nepăsători peste ele, dar nu-mi pasă, ştiu că tu le citeşti. Tu priveşti şi cerul şi pământul, Tea. Ieri te-am văzut cum te-ai oprit în faţa unui desen făcut de un copil pe asfalt. Un soare imens cu un zâmbet larg, așa cum numai copiii îl văd. Ai zâmbit şi l-ai ocolit cu grijă, protejându-l. Ce ai citit în zâmbetul lui? Ce ai simţit? Aş putea simţi la fel?
SP, Străinul din cafenea