 |
Photo credit: Ana Piuaru
|
O sală goală de cinema. O sală improvizată, cu pereții
de cramă domnească abandonată și scaune inegale, desperecheate. Filmul n-a fost
cine știe ce, i-am uitat și titlul, se termina aiurea, în coadă de pește. Ție
ți-a plăcut. Ai rămas în sală privind undeva între cuvintele lipsă, așteptând
să se ivească ceva, un foșnet al timpului sau o durere cu-n îndrăgostit sub
braț. ”Nu te grăbi, nu strânge finalul ca pe un ziar de luni dimineață. Filmul
are nevoie de un happy-end”, mi-ai spus așa cum ai spune că trebuie să cumpărăm
pâine. Am inventat pentru tine un final cu visătorii din țara unde timpul se
măsura singur răsturnând nisipul de pe o plajă clepsidriană la fiecare veșnicie
trăită de îndrăgostiți, un el și o ea, cu o tarabă înfiptă în intersecția cu
afișe de filme noir. Făceau contrabandă cu drumuri, le vindeau la preț de-o
înghețată ucisă de un soare care a schimbat destine cât ai zice tic-tac. Un
copac bătrân i-a luat de mână și i-a învățat să facă scaune pentru lumina care
zăbovea în casele cu oameni la fereastră. În ziua când deschizătorul de drumuri
s-a întors în oraș cu o rolă de film sub braț, oamenii și-au luat fiecare câte
un scaun și s-au așezat în sala unde se întâlneau drumurile care duc la mare.
Fiecare om cu scaunul lui făcut din copacul care a murit frumos, cu brațele
deschise, privind cerul (era bătrân, nimeni nu i-a putut număra cercurile, doar
timpul însuși), și, în așteptarea primului cadru, oamenii au început să(-și)
povestească. De ei înșiși, de cei foarte iubiți, de zile cu soare, cu ploaie,
de case, orașe, cărți, de epidemia de gripă, de primul dinte, de primul și
ultimul zâmbet, de prețul la benzină, de rata la bancă și taxa pe profit.
Atunci s-a stins lumina care aprinde tăceri. N-a profitat nimeni. Oamenii au
continuat să vorbească, filmul era un pretext pentru cuvintele care își
dăduseră întâlnire în cinema cu clipa aceea care nu trece niciodată. Noi, de la
finalul filmului am trecut la săruturi cu gust de cafea și floricele cu unt.
Ne-a scos din sală o tanti cu un mop și atitudine de cerber. Afară ploua cu
sughițuri. Am hotărât să ne udăm până la piele. Uitasem să luăm umbrelele cu
noi. Le-am găsit când am ajuns acasă. Erau pe patul din dormitor, una lângă
alta, ca două semne de mirare cu buline și dungi.