Mi-e dor de cântecele alea pe care le cântai dintr-o dată, fără să bagi în
seamă sunetul lumii. Eram în tramvaiul care ne ducea spre gară, într-un oraş
străin pe care l-am scotocit până în adâncul mahalalelor. Ploaia îşi făcea de
lucru cu graniţa de nord, măsurând în cercuri de apă vârsta străzilor, tu fumai
a treia țigară. ”Cum poţi să cânţi intr-un tramvai plin de oameni”, te-am
întrebat la prima staţie. M-ai privit ca atunci când cineva îți spune că n-a
visat niciodată un portocal înflorit. ”E o chestie de feeling”, mi-ai spus. De
fapt, nu mi-ai spus, mi-ai cântat. Ce uşor ajungea vocea ta la mine! Îi simt şi
acum vibraţiile, mai ales când plouă și trosnesc stropii sub pașii de seară.
.
