„Ce flori îţi plac?” te-am întrebat când am fost la ţară, la bunicii tăi. Era vară, era ziua de Sânziene şi îţi împletisem o coroniţă ca din aur curat. Vorbeam despre Shakespeare, despre tenişii din pânză şi dansul ielelor. Credeam că în noaptea aia chiar se vor deschide cerurile, lumea pe care o ştiam se va sfârşi şi se va naşte o lume negândită de oameni. Am rămas peste noapte pe deal, să ne prindă sfârşitul lumii îmbrăţişaţi laolaltă cu florile de câmp. Ne-a prins ploaia şi ne-a botezat între fulgere şi tunete. Din noaptea aia n-am mai fost la fel. Eu eram tu şi tu erai eu, ca florile care înfloresc împreună pe aceeaşi tulpină. “Florile îţi plac sau nu, nu poţi alege între ele, trebuie să-ţi placă toate, cel puţin de dragul că s-au înflorit pentru tine” mi-ai spus când ploaia începuse să tacă şi se auzeau stelele cum îşi uscau lumina pe frunzele teilor.
© SP
Imagine:
via Internet