 |
| Winter Dream, Ilya Smirnov |
O bufniță își striga perechea. Un
strigăt însângerat, ca o insultă luând o turnură favorabilă într-un decor à la
Wim Wenders.
În cafenea, lumea toropită de
focul din șemineu își uitase cuvintele. Vorbea doar pianul, pe limba jazzului.
Afară, cerul era albastru-îngheţat, cu un gust pronunţat pentru absolut.
- Iarna, lumea întreagă se
colorează în albastru și noi devenim mai trişti. Suntem blocați în albastru ca
între banchize anctartiene. Animalele însă nu văd culoarea albastră. E posibil
ca acesta să fie unul din motivele pentru care ele nu resimt iarna ca pe un
anotimp greu de suportat. Bufniţele sunt singurele care văd albastrul,
albastrul ăsta îngheţat ca o bombă gata să-ţi explodeze în faţă, poate de aceea
sunt mai înţelepte, mai triste, văd viaţa aşa cum e. La vie en bleu.
- Și totuși, uneori, suntem
dependenți și de iarnă.
- Suntem dependenţi de tristeţile
noastre, Tea. În fiecare zi mai aprindem una aşa cum ai aprinde o ţigară. Ar
trebui să existe panouri publicitare pe care să scrie cu litere de-o şchioapă: Tristeţea
dăunează grav sănătăţii!
SP, Străinul din cafenea
SP, Străinul din cafenea